Puțin aer de Lausanne

Intro

Plimbarea asta la Lausanne a fost planificată puțin cam pe fugă pentru că perioada în care puteam să mă reped până în Elveția fără să-mi fac griji pentru numărul de zile de concediu pe care trebuia să le sacrific în acest scop se cam apropia de sfârșit.

Așa că, deși eram cam rupt în fund din pricină de bani am cam făcut pe dracu-n-patru ca să ajung cât mai repede acolo ca s-o salut tête-à-tête pe Sophie la noul ei job din Capitala Olimpică a Lumii, cică.

Drumul

Plecarea din Deva ca și întoarcerea din Elveția, de altfel, o fac cu autocarul pentru că de data asta chiar nu am deloc succes în a convinge lumea bună cu mașină personală cât de mult se merită să dai o fugă până la Lausanne atâta timp cât cazarea e moca la Sofia în apartament iar Alpii de lângă sunt tapetați până la refuz cu pârtii de schi numai una și una.

Autocarul e plin în mare parte cu căpșunari avortați de țări care au cochetat ceva mai mult cu criza mondială, gen Spania care acum încearcă o adopție forțată cu alte mame mult mai înstărite și mai tolerante, gen Elveția.

Așa că încă de la plecare sunt supus fără să vreau unui tir de glume de autobază însă spiritele se mai liniștesc până la ieșirea din țară.

Autocarul e plin ochi și în plus nu pot să nu remarc 3 balene mai ales că una din ele, cea mai bătrână, o austriacă din Linz, stă pe locul de la geam de lângă mine. O alta, ceva mai în față, pe dreapta, moldoveancă de profesie și-a adus cu ea țâșpe bagaje în cală și tot cam atâtea și înăuntru printre care și câteva pungi cu pufuleți, niște pulpe de pui gata rumenite și cine știe câte și mai câte. De fapt cred că a luat cu ea atât de multă mâncare ca să o ducă la copiii ei din Elveția încât, ar ajunge la tot autocarul pentru câteva zile bune.

A treia balenă în schimb e cea mai fericită: de când s-a urcat în autocar și până s-a dat jos în Elveția a stat bine-merci pe două scaune fără s-o deranjeze cineva – Trăi-ți-ar șuncile și apoplexia care-o să se nască din ele! Amin!

Mai este și un cuplu de francezi tineri cu noi care se întoarce acasă și care stau foarte cuminți chiar pe ultimele scaune din spatele meu.

Și vine noaptea chiar cum intrăm în Ungaria. Încet, încet se-așterne liniștea în autocar și toată lumea adoarme, mai puțin șoferul și navigatorul.

Se doarme greu. Se doarme pe o parte, se doarme pe cealaltă. Se doarme în toate felurile posibile mai puțin în felul în care ar trebui și în care te-ai putea bucura de somn. Se doarme pe scaune, pe sub scaune și chiar întins pe culoar (o fată care nu mai rezistase pe scaun și-a pus două-trei boarfe pe culoar și s-a întins acolo pe ele).

Și partea cea mai cruntă: se doarme cu picioarele desculțate. Mamă, mamă… ce mai miresme… ce mai parfumuri… de toate soiurile, mai puțin din alea franțuzești! Au noroc toți, în schimb, că nu mă apucă și pe mine cheful de descălțat pentru că în secunda imediat următoare ar fi avut loc un Holocaust Nuclear în autocar: bomba puturoasă s-ar fi propagat cu o undă de șoc necruțătoare care ar fi fost urmată la foarte scurt timp de oameni năuciți, disperați și orbiți, cu pielea topindu-se pe ei care ar fi fugit în toate direcțiile căutând în disperare ieșirile… În fine.

Am noroc totuși că balena de lângă mine se dă jos pe la ora 3 dimineața la Linz în Austria iar din momentul ăla pot și eu să mă întind mai domnește pe locul ei rămas liber. Mulțam’ lui Dumnezeu!

Și uite-așa cu toate întâmplările astea, aproape că nici nu simt cât de repede traversăm ce mai rămâne din Austria și apoi din Elveția până la Lausanne.

Mulțumesc și lui Domnu’ iPod pe această cale că mi-a ținut de urât. Mare Domn, mare caracter!

Sosirea

Lausanne, cer închis, plouă binișor, coafura rezistă… rucsacii însă trebuie protejați cu husele lor de ploaie!

Am ajuns cu o oră și ceva mai devreme decât ora înscrisă pe bilet. Au tras tare șoferii ăștia de caii autocarului. Atât de tare probabil, că la Zurich am schimbat mașina. Nu, stați liniștiți, nu se stricase ci așa era planificată schema.

Așa că după o scurtă privire aruncată pe reperele de la fața locului și apoi pe schițele listate cu străzile orașului și traseul care trebuie urmat până la Spitalul Universitar o iau la pas cu rucsacii în spinare. Mulțumesc Google Maps!

Ajung leoarcă de transpirație în preajma Complexului Spitalicesc, nu atât de mult din cauză că a trebuit să urc dealul pe care e amplasat ci mai ales din cauza oboselii acumulate pe autocar și umidității crescute generate de ploaie.

Găsesc cu greu un loc de odihnă ferit de ploaie sub un brad imens pe o străduță din apropierea Complexului și-mi dau jos rucsacii ca să-mi trag puțin sufletul și ca să-mi mai pun o haină pe mine cât timp înfulec puținele chestii care mi-au mai rămas de mâncare de pe autocar. Și cum stăteam așa frumos acolo sunt luat prin surprindere de-o elvețiancă oacheșă, călare pe bicicleta ei care-mi zâmbește pasional văzându-mi rucsacii odihnindu-se lângă mine și-mi urează plină de admirație: „Bon week-end!”. Să trăiești frumoaso și să te-audă Dumnezeu, deși cu vremea asta, s-ar putea să nu prea…

Nu mai trece mult timp și reușesc să stabilesc contactul și cu Sofia iar restul zilei se pierde cu despachetarea, dușul de rigoare și o scurtă cină undeva în apropiere.

Orașul

Ziua următoare deși am tot timpul din lume ca să vizitez orașul la un moment dat, aparent fără vre-un motiv anume simt nevoia să mă grăbesc… să fie oare o reminiscență latentă a „efectului Nicu”: Vizitează și Fugi!? Posibil, dar mă calmez repede.

Pentru că Lausanne-ul nu-i exagerat de mare ca întindere pornesc pe picioarele mele de la Sofia și cobor încet spre centru cu gândul de-a ajunge într-un final și pe malul lacului Leman care monopolizează de altfel mai toate peisajele înconjurătoare.

Trec mai întâi prin preajma CHUV-ului (Centre Hospitalier Universitaire Vaudois) și profit de ocazie ca să surprind elicopterul medical care transportă într-o veselie mâini, picioare rupte provenite în mare parte de pe pârtiile din apropiere.

Scuip în sân să nu am parte de el zilele astea și-l trag iute în poză:

Arunc o privire și spre intrarea principală a Complexului Spitalicesc și-i dau bătaie mai departe:

Și-n scurt timp ajung în preajma Catedralei:

Orașul e frumos dar timpul nu mă ajută deloc. Mai toată ziua sunt acoperit de nori care mă scuipă din când în când cu câte-un picur.

În mod normal o astfel de vreme m-ar fi încântat de minune pentru că nu m-aș fi simțit în pericol să mă încălzesc prea tare de la soare și să transpir ca un purcel însă acum toți stropii ăștia îmi creează probleme pentru că au prostul obicei să se lipească de lentila aparatului distrugând bunătate de fotografii. Așa că jumătate din timp trebuie să stau cu ochii pe lentilă ca pe butelie și să frec lentila într-o zi cât nu am șters-o toată viața.

Mă strecor așadar printre stropi și traversez orașul din deal la vale punctând și alte atracții turistice:

Biserica Saint-François:

Iar într-un final ajung și pe malul lacului Leman în zona portului Ouchy unde priveliștile mă cuceresc din prima, în ciuda vremii încă instabile:

Pe partea cealaltă a lacului lucrurile stau chiar mai rău decât aici:

Și tot aici îmi fac și primele cunoștințe, fotomodele de excepție:

Spre după-masă apare și o scurtă furtună venită direct din direcția Geneva care apoi se pierde undeva în munți:

Pentru ca în final să triumfe soarele, binențeles!

Și uite, cam așa se încheie ziua asta, dedicată special Lausanne-ului.

Schiatul

Duminică dimineața ne băgăm picioarele în toți și în toate (care au mașini și nu vor să iasă din casă) și ne aruncăm în primul tren spre Les Diablerets via Aigle. Vrem să schiem și „diavolișorii” ăștia (Les Diablerets) sunt una din cele mai apropiate zone de schi din preajma Lausanne-ului.

Și eu și Sof suntem entuziasmați până la extaz încă din clipa în care ne procurăm biletele dus-întors plus Schi Pass-ul obligat-forțat (toate valabile minimum 3 zile) la unul din automatele din gara din Lausanne.

Urcăm în tren și până în Aigle garnitura alunecă atât de lin pe șine încât singurele lucruri care-mi rămân întipărite pe ecranul din minte sunt Lacul Leman pe partea mea stângă și dealurile pline ochi de podgorii și alte ferme îngrijite până în cele mai mici detalii pe dreapta.

În Aigle trebuie să sărim dintr-un tren în altul așa că ne luăm după câțiva deghizați în schiori de frică să nu pierdem legătura care pleacă doar în 5 minute și avem un mic șoc când constatăm că trenulețul care urcă în munți e scos din funcțiune în ziua respectivă din cauza unor reparații pe prima jumătate de drum.

Noroc că citim repede și continuarea anunțului în care se explică scurt, cum că, un autocar e pus la dispoziție pentru toți cei loviți de soartă.

Așa că până la Sepey urcăm cu autocarul și savurăm serpentinele pe care le jalonează șoferul nostru la mare artă. Sofia în schimb are câteva momente în care regretă enorm ca a avut ideea de a ne proțăpi chiar pe primele locuri din față ale autocarului, pentru că vede mai mult decât e necesar, hăul adânc al văii pe care o străbatem.

La Sepey „C’est fini la belle vie!” ne spune finuț șoferul și ne arată cu degetul trenulețul în care trebuie să urcăm pentru a ajunge la diavolișorii noștri.

Și iacătă-ne în sfârșit și în Infern, pardon, în Les Diablerets:

Aici avem din nou parte de o surpriză nu prea plăcută în momentul în care ridicăm ochii spre munte și mai apoi când aflăm că zona de schi din preajma ghețarului de la 3000 de metri altitudine e închisă din cauza viscolului puternic. Dar nu e chiar totul pierdut în zadar pentru că se schiază pe pârtia Meilleret de la 2000 de metri altitudine:

Așa că ne închiriem rapid echipamentul și nu uităm să ne și facem niște poze cu el:

Și binențeles că nu puteam să ratez și eu acest moment:

Zăpada e puțin cam fleșcăită pe jumătatea inferioară a pârtiei mai ales, însă la cât suntem de hămesiți după o porție de schi aproape că nici nu mai contează.

De fapt sunt atât de fericit încât nu mă pot abține să nu arunc câteva chiuituri de veselie în aer în timp ce zig-zăg-uiesc pe pârtia Meilleret: -Slalom Baby, Slalom!!!

În vârful pârtiei Meilleret în schimb te simți ca-ntr-un tunel aerodinamic în care un Nea’ Ghiță instalatoru’ a uitat ventilatorul pe pornit la poziția viscol puternic de iarnă.

Și uite-așa de repede trece timpul schiind încât nici nu ne dăm seama când facem ultima coborâre spre localitate.

Se lasă ușor și seara și se mai înseninează puțin și vârfurile, suficient cât să pot trage puțin cu ochiul aparatului la ele.

Apoi facem cale întoarsă până la Aigle așa cum ne așteptam, pentru ca de acolo să sărim în primul TGV care ne iasă în cale și care ne duce glonț până-n Lausanne.

Întoarcerea

Întoarcerea înapoi în țară e lejeră.

Stau singur pe două locuri în autocar, ațipesc ori de câte ori am chef și aproape că nici nu-mi dau seama când intrăm în țară și apoi în Deva, fără nici o peripeție demnă de remarcat.

Plângerea de milă

Urmează în schimb lungul și extenuantul drum al editării și alegerii fotografiilor, postarea și completarea lor pe Flickr și nu în ultimul rând, scrierea acestor rânduri… mai multe ca niciodată, parcă.

Uffff, am terminat, în sfârșit! Amin!

Sper că nu v-ați plictisit și că v-a plăcut.

Invitația

Iar dacă nu v-ați săturat atunci vă mai invit să aruncați și o privire direct pe fotografiile și trăirile de natură artistică pe care le găsiți bine-merci în colecția Excursie la Lausanne de pe contul meu de pe Flickr.

Vizionare plăcută!