M-am dus și eu Sâmbătă, 1 octombrie 2011, la deschiderea oficială a noului stadion din Cluj Napoca denumit Cluj Arena însă am ajuns destul de târziu acolo, pe la 9 seara.

Atmosfera era INCENDIARĂ… ei aș… nici chiar așa. Era lume, ce-i drept, însă destul de puțină față de cât mă așteptam eu să fie la ora aia, mai ales că în mai puțin de o oră se anunțau și nelipsitele focuri de artificii.

Oricum, personal m-am bucurat că n-a fost chiar așa înghesuială când am ajuns eu acolo și că am avut suficient loc ca să fac câteva fotografii cu minunea cea mare.

Stadionul mi se pare frumos făcut, cu gust, suficient de spațios ca să intre 30 000 de Clujeni din câte am înțeles cu o instalație de sonorizare asurzitor de impecabilă și foarte bine iluminat pe nocturnă.

Ambianță plăcută, cu muzică bună la megafoane chiar clasică pe alocuri, întreruptă chiar foarte rar de 2 digei de la ceva radio / televiziune, nu știu exact.

Așa că n-am stat decât vre-o 30 de minute, cât să savurez sonorizarea, câteva panorame și locuri din tribune după care mi-am zis că ar fi mai bine dacă m-aș cocoța pe Cetățuie ca să surprind mai bine magnitudinea momentului cu focurile de artificii.

Grosul mulțimii se apropia de stadion abia pe la 9 jumate, când eu plecam de pe arenă, blocând aproape toate străzile principale din jur.

În drum spre Belvedere am reușit să pozez puțin Arena și de pe celălalt mal al Someșului ca să am o imagine și din afară:

Iar sus la Belvedere binențeles că n-am fost singurul cu inițiativă așa că mi-am găsit destul de greu un unghi cât de cât OK ca să pot surprinde artificiile.

Și nu mi-a venit să cred că de data asta au fost foarte punctuali ardelenii iar la 10 seara fix, au pornit salvele:

Ideea

În momentul în care Sof mi-a zis că are de gând să facă o incursiune la munte în care să le insufle și nepoatelor ei microbul pentru spiritul de aventură montană în regim de tură, singura creastă mai accesibilă pentru astfel de misiuni care mi-a trăsnit prin cap a fost încă de la început cea a lui Șureanu.

Premisele păreau să fie ideale: creastă domoală, abordabilă relativ ușor din orice parte, suficient de lungă pentru o ieșire în regim de tură numai bună pentru începători și cu câteva vârfuri abia sărind de 2000 de metri, suficient ca să te crezi pe munți mari, calfe și zidari.

Alegerea traseului

Mi-a luat foarte mult timp să mă hotărăsc cam cum să pun problema în ieșirea asta, decizia fiind îngreunată de toți factorii posibili și imposibili: necunoașterea aproape deloc a zonei, lipsa de informații legate de traseele din masiv, nesiguranța posibilității de transport cât mai aproape de intrarea pe creastă și nu în ultimul rând prezența în echipă a unui grup de fete cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani (nepoatele Sofiei).

Așadar, cu greu, cu foarte mare greu ne hotărâm într-un final asupra variantei: Deva – Sarmisegetuza Regia – Vf. Godeanu (Atenție! e vorba de cel din masivul Șureanu) – platoul Șureanu până la Vf. Șureanu – Coborâre prin Luncile Prigoanei – Lacul Oașa.

Alegem această variantă pentru că are cam tot ce-i trebuie ieșirii pe care ne-o doream fiecare: e munte, e și mare (referire la bălăceală în lacul Oașa), e ceva nou pentru toți, e relativ ușor, e aproape de Deva (tabăra de bază) iar dacă ceva nu merge conform planului facem stânga-mprejur prin Sarmisegetuza Regia și toate-s bune și frumoase.

Pregătirile

Pentru că n-am mai fost niciodată pe traseul ăsta trebuie să iau totul de la zero.

În prima fază căutări de unul singur pe internet și prin vecini. Rezultate incerte. Masivul nu prea e umblat iar Raul mă avertizează că în afară de ciobanii de la stâne singurii turiști de care am șanse să dau pe creastă vor fi mai mult ca sigur munțomani cehi și polonezi. El a mai fost prin zonă și a făcut chiar o tură cu bița pe platoul Șureanu. Eu, înafară de ieșirea la schi din iarna care tocmai a trecut nu știu cu ce se mănâncă acest Șureanu și creasta lui.

În a doua fază cer sfat pe grupul de discuții de la Alpinet. Un singur alpinet, Gelu, se oferă să-mi dea câteva sfaturi și am noroc că și el e de prin părțile mele (Simeria) așa că-mi fac timp într-un week-end cu vre-o 2 săptămâni înainte de ieșirea propriu-zisă să mă întâlnesc cu el și să aflu suficient de multe ca să-mi fac curaj.

Incertitudini înainte de plecare

Vremea se anunță nasoală rău de tot. Plouă până cel puțin miercuri iar noi plecăm duminică pe la amiază.

Putem doar spera că nu o să plouă suficient de mult ca să ne enerveze lucrul ăsta sau că o să fim suficient de rapizi încât să ne putem strecura printre stropi.

Oricum rămâne în vigoare planul B cu întoarcerea în caz de nevoie exact pe unde am urcat, adică pe la Regia.

Naiba mai știe cum o să rezolvăm să chemăm o mașină să ne ia din munte din moment ce nu e neam de semnal de la Costești în sus pe vale, însă astea sunt prea multe amănunte chiar și pentru mine la ora asta.

Plecăm, în sfârșit

Cu două taxiuri tocmite în ultima clipă din Deva reușim să ajungem în jurul orei 16 chiar până în parcarea proaspăt amenajată la intrarea în situl arheologic de la Sarmisegetuza Regia.

Mai trebuie să spun că n-am avut nici de data asta noroc la găsit o amărâtă de dubiță / microbuz care să ne ducă pe toți la un loc până la Regia?

Plătim taxiurile și intrăm la Regia. Pentru că pentru toți e prima dată când dăm față în față cu rămășițele cetății dacice ne facem timp ca să analizăm puțin lăcașul:

După care o zbughim rapid prin pădure, după ce găsim, cu mici ezitări la început, traseul care ne duce sus, în golul alpin:

Și chiar la ultimele raze de soare pe ziua de azi reușim să intrăm în golul alpin:

Iar fericirea tuturor e maximă în momentul în care luăm contact cu nesfârșitele tufe pline ochi cu afine din cea mai bună calitate!

Ajungem într-un final și la un loc numai bun pentru amplasat două corturi superbe (Salewa și Eureka pe nume) și aflăm imediat de la un șoferist de 4×4 că izvorul de apă e o idee mai jos, pe drumul forestier cam la 3-400 de metri de noi.

Ne facem puțin de lucru cu insectele până ne schimbăm hainele transpirate și aprindem un mic foc de tabără, umplem sticlele cu apă de la izvor, mâncăm și cu greu adormim din cauza fricii de urs inoculată de șoferistul 4×4. Iar pe deasupra, o nesimțită de furtună se distrează aproape toată noaptea cu tunete și fulgere exact pe lângă corturile noastre.

Oricum, la cât de tare se zguduie corturile de sforăiturile noastre, nu cred că e vre-un urs suficient de curajos încât să de-a piept cu noi pe la ore de-astea.

Ziua doi

Dimineața de luni e ploioasă și cețoasă însă asta nu ne deranjează atât de mult pentru că avem timp mai mult să moțăim prin sacii de dormit:

Pe la amiaz însă lucrurile se schimbă dramatic de mult înspre bine așa că îi dăm cu praf de mers pe platoul Șureanu.

Norii devin tot mai pufoși iar drumul e mult mai drept și îmbietor:

Spre seară vremea începe să se strice, ne supără chiar cu o mocănească cu puțin timp înainte să ajungem la al doilea loc de campare dar nu o ține mai mult de jumătate de oră cu ochii pe ceas.

Ne încetinește puțin o bucată prin pădure unde mai mulți arbori s-au prăvălit peste drumul forestier și trebuie musai ocoliți pentru că nu reușim să ne strecurăm printre ei cu dulapii noștri de rucsaci însă toate-s bune și frumoase când ajungem într-o poieniță încadrată de două cursuri de apă.

Acum avem timp și de o toaletare mai zdravănă, apă foarte aproape de noi și… din nou ploaie spre seară și mai ales în timpul nopții.

De fapt îi dă Ilie atât de tare cu udeala încât aveam impresia la un moment dat că o să ne ia apa cu tot cu corturi.

Ziua trei, poate cea mai lungă

Reușim să mâncăm și să ne-adunăm boarfele ceva mai repede decât în ziua precedentă.

Și lăsăm în urma noastră al doilea loc de campare de pe platoul Șureanu:

Dacă ține vremea și în ziua asta, avem gânduri mari: să ajungem cât mai aproape de lacul Oașa.

Iar vremea ține cu noi. De fapt în timp ce făceam una din multele și lungile pauze, nu mă pot abține să nu împărtășesc cu companioanele mele faptul că o vreme mai bună ca asta pe un platou montan nici că se putea. Avem nori mulți, prietenoși care nu ne scuipă cu stropi și care ne țin umbră și ne apără de razele puternice ale soarelui din perioada asta a anului:

Fetele rezistă eroic după tot marșul ăsta uimindu-ne pe toți adulții grupului. Suntem un grup de 7 persoane din care 3 adulți (eu, Sofia și Mihaela) și 4 fete cucuiete cu vârste mai micuțe: Ana, mezina grupului are 10 ani, urmează Iulia de 13 ani, Miș (Mihaela) de 14 ani și „bătrâna” Dodo (Ioana) cu cei 15 ani ai săi.

Sunt câte două perechi de surori. Iulia cu Dodo sunt fetele lui Gigi, fratele Sofiei și al Mihaelei iar Ana cu Miș sunt fetele Mihaelei. Sunt toate fete de fete din Porumbacu de Jos (Sibiu).

Am un moment de incertitudine imediat cum intrăm din nou pe platou după curba de nivel din dreptul vârfului Comărnicel însă hărțile satelitare listate de pe Google mă ajută să-mi recapăt încrederea că am făcut cotitura care trebuie la stânga noastră.

Imediat după asta ne spargem în figuri în fața aparatului de fotografiat la o pauză de ciocolată și imortalizăm momentul:

Pornim din nou la drum și întrebarea „mai avem mult până la Șureanu?” pusă frenetic de toate fetele începe să devină mai obositoare decât marșul propriu-zis.

Trecem pe lângă vârful Gropșoara unde comunicațiile deși au ajuns la un nivel înalt nu reușesc să ne satisfacă pofta de semnal GSM după care râvnim încă de la sosirea în Sarmisegetuza Regia:

Ulterior dau câteva rateuri în ceea ce privește indicarea vârful Șureanu iar într-un final descopăr și eu uluit „adevăratul vârf” care e negru de supărare pe noi:

În acest stadiu suntem deja cu nervii întinși la limită și ne gândim chiar să punem corturile într-una din șeile dinaintea lui cu condiția să fie și ceva izvor în apropiere.

N-avem parte de izvoare așa că îi dăm bice mai departe. Sunt istovit.

Ana cedase nervos cu câteva momente mai devreme. Urc cu dificultate ultime bucată de lângă Șureanu.

Începe coborârea pe lângă Șureanu.

Facem o pauză în capătul de sus al instalației de pe pârtia Șureanu și imortalizez fetele imediat după ce află informații prețioase de la oamenii locului:

Coborâm apoi cu ultimele noastre scremete până la Cabana Șureanu:

Ajungem foarte repede la cabană și mai avem putere doar cât să ne încălzim mâncarea de seara, să ne desfacem puțin bagajele și să ne azvârlim toți pe câte un pat moale dintr-o camera de 6 locuri.

Unui nene de la cabană i se face milă de noi toți și ne servește niște sandvișuri preparate ad-hoc de el.

Mulțumim frumos! Iar mie mi-o o ciudă de mor pentru că am o durere infernală de cap în seara asta care mă face să nu pot să-mi termin puțina mâncare din farfurie și să mai savurez și bunătatea aia de sandviș. Să fie oare din cauza deshidratării, insolației, a curentului de aer, a diferențelor de nivel sau a vreunei combinații din astea patru?

Nu știu și nici nu mai contează. Bag un paracetamol iar de la mijlocul nopții totul e bine și pufos.

Ziua patru, cam la fel de lungă

Ne trezim cam pe la aceleași ore și urmează cam aceeași rutină cu excepția strânsului corturilor și a sacilor de dormit.

Vizităm și lacul Șureanu înainte de plecare și îi dăm talpă în direcția lacului Oașa:

Coborâm pe scurtătură direct până în poiana Poarta Raiului de unde avem perpectivă frumoasă asupra vârfului Șureanu:

Și continuăm la pas spre poiana Luncile Prigoanei:

Ne bucurăm nespus de tare când ajungem în Luncile Prigoanei pentru că știm că ne așteaptă un magazin unde putem alimenta și stomacele goale și proviziile terminate:

După ce ne-am ridicat moralul suficient de mult, ne ridicăm și fundurile de pe bănci și o pornim spre lac.

Urmează lungul drum forestier până la barajul Oașa unde, pe ultima lui bucată de vre-o 2 kilometri avem norocul să prindem o utilitară care ne basculează exact în dreptul barajului.

Aici prindem exact momentul startului unei trupe de bicicliști de la ceva liceu care se întrec probabil până la Obârșia Lotrului:

Noi ne continuăm drumul și aruncăm o privire la lac și la vârful Aușel de pe baraj:

Ne oprim apoi la cabana Oașa unde umplem iar burțile cu ceva mâncare după care nu ne mai oprim până nu găsim un loc ideal de amplasat corturile pe malul lacului:

Urmează o noapte liniștită și

Ziua cinci

E ziua cea mai frumoasă.

De dimineață se simte lucrul ăsta pentru că nu se vede fir de norișor pe tot cerul care ne acoperă:

Așa că ne pregătim sufletește de o zi însorită: toaleta de dimineață, cremă solară din belșug izoprenele și prosoapele la îndemână și costumele de baie la înaintare.

Pe la amiaz încercăm și apa din lac care e deocamdată destul de rece așa că amânăm marele dezmăț acvatic pe mai târziu.

Până atunci ne mai plimbăm prin jurul corturilor, mai adunăm niște lemne de foc și mai împușcăm câteva ipostaze cu corturile, cu lacul și cu împrejurimile:

Și tot așa:

Sofia bagă o tură până la cabana Oașa cu Miș unde are o discuție jenibilă cu șefa de acolo în urma solicitării contra cost a unui gem de afine.

Într-un final reușește să facă rost iar ulterior ne povestește și nouă, celor rămași la corturi, pățania.

Urmează seara, cu un mic foc de tabără aprins de subsemnatul cu amnarul din dotarea personală, ajutat și de pățină coajă de mesteacăn furată de pe un arbore din apropiere. Mulțumesc pentru pont, domnule Ray Mears!

Se cântă căntece, ne încălzim la foc și urlăm pe alocuri de bucurie dar și ca să mai speriem urșii din apropiere și maneliștii care s-au cazat în poienița de lângă noi.

Urmează noaptea, în care, spre dimineață începe să se joace iar cu găleata, cine altul decât Ilie.

Ziua șase, ziua plecării

Și-i dă frate în continuare și cu repetiție toată dimineața.

Așa că suntem nevoiți să strângem corturile pe o mocănească care pe alocuri se mai oprește ca să-și tragă sufletul:

Reușim într-un final să strângem tot și o pornim pe jos la drum.

Începem să coborâm pe drum în jos pe lângă lac împărțiți în două cete: Sof cu Dodo și cu Iulia undeva în față cam la o sută de metri de noi restul ca să avem mai multe șanse în a prinde ceva ocazii care să ne ducă până la Sebeș sau cât mai aproape de civilizație.

Și avem un noroc teribil să prindem un microbuz cu câțiva muncitori de la Transalpină. Sărim rapid înăuntru și ne facem loc printre câțiva bușteni de brad așezați pe culoar. Le pescuim imediat și pe Sof cu Dodo și cu Iulia.

Pe drum, din cauză că șoferul mâna ceva cam tare pe drumul care e și plin de serpentine iar în plus mai toți stăteam pe locurile din spate ale microbuzului Ana și Miș au câteva momente mai nasoale în care dau la rețe în pungile special oferite cu această ocazie de însoțitoarele de bord Mihaela și Sofia.

Sfârșit de aventură în Sebeș de unde ne împârțim în și mai multe cete ca să ne rezolvăm problemele și ca să prindem alte trei ocazii până la Deva.

Concluzie sau în loc de…

Zona e frumoasă, merită vizitată iar pregătirile noastre au fost făcute puțin cam prea pe fugă din cauze foarte obiective.

În ceea ce privește timpul, având în vedere prognoza care era prevăzută cred că mai bine de atât chiar nu se putea.

Iar dacă aveți copii cu vârste similare pe care vreți să-i deprindeți cu ieșirile de genul ăsta la munte eu zic că zona asta chiar se pretează la astfel de aventuri.

Restul fotografiilor realizate cu aceeași ocazie sunt așezate în colecția Șureanu.

Vizionare plăcută!

Refuz cu greu o invitație când vine vorba de o zonă montană cu atât mai mult cu cât e o zonă pe care n-am mai vizitat-o, e relativ aproape de locul în care locuiesc momentan și mai are și o ditamai piscina cu apă faină, de munte.

E vorba de zona din preajma lacului de acumulare de la Beliș-Fântânele iar ceea ce urmează doamnelor și domnilor e inevitabil, descrierea ieșirii din week-end-ul care tocmai s-a evaporat. E Beliș fiindcă țin morțiș!

Venit

Am ajuns vineri (15 iulie 2011) cu mașina lui Radu încărcată până în dinți cu mâncare și câte ceva echipament de fiecare.

Atât de târziu încât am mai prins lumină doar cât să mai vedem ce băgăm în gură la masa de seară și apoi cât să mai banghim indicatoarele din preajma barajului de acumulare care ne avertizau cu privire la întâlnirile de gradul 3 cu viperele din zonă.

Bifat vizitat barajul și traversat cu piciorul dintr-o parte în alta. Să fie primit!

Vâslit

A doua zi ne trezim destul de devreme pentru că avem o agendă foarte încărcată.

Cel puțin a mea sună cam în felul următor:

8:15 Găurit buca lui Mirela cu una bucată fiolă de Gentamicină încărcată în seringa aferentă. Ce să-i faci Mirelo dacă viața e complexă și are multe aspecte!

8:20 Minunat de priveliștea oferită de la balconul cabanei Tania în care suntem cazați. După ce minunat, trecut și la pozat:

9:15 Servit masa cu trupa alcătuită din Mirela, Alina, Ramona și Radu.

10:30 Sărit în mașină cu direcția lacul de acumulare.

11:00 Mâncat frăguțe proaspete culese cu mâna de lângă poteca care ne duce la zona de plajă.

11:15 Surprins pe peliculă primele impresii cu lacul și împrejurimile:

Observat apoi pe malul opus niște corturari care se simțeau tare bine. Invidiat la ei apoi fotografiat:

11:30 Găsit loc de plajă, așezat, instalat și făcut instant poftă de bălăceală.

11:45 Intrat cu precauție maximă în lac. Umezit picioarele întâi, apoi mâinile, apoi burta și spatele și în final scăzut temperatura corpului și a sufletului până la limita admisă și ferită de șocul termic. Tras aer în piept și plonjat în apa cea mare. Urmat orgasm de plăcere și clipe de fericire. Simțit ca peștele în apă.

12:15 Săturat de bălăceală, venit chef de vâsleală.

12:30 Aflat cu greu de la marinarul cu mămăligă în gură tariful la bărcile de închiriat.

12:40 Anunțat trupa de tarife. Și întors la debarcader ca să luat barca cu vâsle.

12:50 Luat barca cu vâsle și vâslit înapoi la trupă.

13:00 Încărcat pe toată lumea, mai puțin Ramona.

13:10 Apăsat butonul turbo la barcă și ajuns pe malul celălalt.

13:30 Trecut în regim manual, setare Radu la rame. Surprins ipostaze:

14:00-15:00 Făcut pauze. Multe. Și poze. Multe:

Schimbat apoi cârmacii, cu cârmace:

Văzut pe rând fiecare cât de plăcut la rame este:

15:15 Săturat într-un final de plimbare și parcat barca:

16:00 Întors la cabană, pregătit cina, vizitat cariera de piatră din apropiere, împuns din nou buca lui Mire și băgat un Remi până tărziu…

Destul de încărcat programul în ziua respectivă și cu toate astea am rămas cu o mică neîmplinire: să traversez lacul înot până pe malul celălalt. De ce, mă întrebați? Răspunsul este simplu: fiindcă țin morțiș!

A doua zi însă nu m-am lăsat și am reușit figura ajutat și de un buștean pe post de colac de salvare. Și de calmul lacului:

Și în timp ce mă odihneam pe malul lacului după tura dus-întors până pe partea cealaltă o mamă îmi oferă o perspectivă interesantă asupra lacului și nu numai. O iau așa cum este:

Mai încasez și o ploaie faină chiar înainte de a părăsi lacul însă aerul surprinzător de cald face ca totul să fie mult mai plăcut iar drumul de întoarcere până la cabană îl parcurg doar în slip și sandale spre surprinderea majorității turiștilor întâlniți în cale.

Și cum ajung la cabană mai am timp doar pentru un duș revirgorant și de a-mi lua rămas bun de la gazdă și de la cabană. Adio Beliș, Tania și Fântânele!

Plecat

De-aici totul e numai drum bun și amintiri plăcute imortalizate în pozele postate pe Flickr în setul Excursie la Beliș-Fântânele.

Vizionare plăcută!

E a doua oară când vizitez țara asta extraordinară care se numește Elveția și, trăgând linie peste toată experiența asta încep să o aseamăn tot mai mult cu fata aia dintr-o glumă de autobază care arată foarte bine dar pe care trebuie, vrei-nu-vrei, s-o împarți cu toată lumea (Dorele, ție ce ți-ar plăcea mă să ai ca nevastă, un „rahat” pe care să-l mănânci doar tu sau un „tort” pe care să-l împarți cu toată lumea?…).

Lupta cu oboseala

În ieșirea asta cred că dușmanul meu cel mai de temut a fost oboseala.

Asta și din cauză că am făcut greșeala să plec gata obosit din țară după o noapte albă petrecută în Deva cu amicii și un drum cu microbuzul până la Cluj înghesuit între o tonă de bagaje și mai multe kile de nervi. Bine măcar că am reușit să mă odihnesc cât de cât înainte de plecarea din Cluj.

Drumul / Premiera (27 decembrie 2010)

De data asta am companie pe drumul spre Lausanne. Sofia îmi ține de urât și mă ajută să mă adaptez la noul itinerar care implică în prima etapă transport auto până la Terminalul 1 al aeroportului din Budapesta urmat de un zbor de aproape 2 ore până în Geneva finalizat cu o plimbare lejeră cu trenul până la Lausanne.

E prima dată pentru mine când sosesc la o destinație europeană cu o astfel de mixtură de transporturi în comun și e prima dată când fac o plimbare cu avionul.

Avem noroc din Cluj până în Budapesta pentru că stăm lejer pe locurile din spate ale autocarului, singurele noastre probleme existențiale fiind legate de decolarea avionului pe vremea care, la noi în țară, e destul de ninsoroasă și de cețoasă.

Grijile se vaporizează în momentul în care ne apropiem de Terminalul 1 al aeroportului din Budapesta și avem vizibilitate maximă asupra avioanelor care aterizează și decolează într-o frenezie.

Decolarea îmi provoacă sentimentul de „golire” la nivelul picioarelor iar în rest îmi mai aduc aminte doar de virajele la dreapta imediat după înălțare și înainte de aterizare, luminile orașelor prin hublou, urechile mele care încercau să țină pas cu diferențele de presiune și câteva momente cu mici turbulențe în care tot avionul se scutura ușor din încheieturi.

Bucata Geneva-Lausanne o străbatem cu trenul iar aici chiar nu prea e nimic deosebit de povestit înafară de faptul că totul decurge conform planului.

Lausanne (28-30 decembrie 2010)

Următoarele două-trei zile îmi prind de minune să mă refac după toate oboselile acumulate, să fac pregătirile pentru week-end-ul care se apropie și ca să mă mai plimb puțin prin oraș pentru a-mi aminti pe unde am mai fost în urmă cu 10 luni (vezi articolul „Puțin aer de Lausanne”).

Orașul e plin de zăpadă iar vremea e destul de mohorâtă însă chiar și așa reușesc să prind câteva ipostaze interesante:

Catedrala Notre-Dame de Lausanne flancată în spate de „fantoma” clădirii principale a CHUV (Centre Hospitalier Universitaire Vaudois):

Nava piraților uitată undeva pe cheile portului Ouchy:

Și cam așa se încheie primele trei zile de ședere.

Villars-Gryon (31 decembrie 2010)

Următoarea zi ne decompensăm pe pârtiile din zona Villars-Gryon unde vremea ține cu noi:

Iar pozele sunt psihedelice pe alocuri:

Perspectivele asupra munților din împrejurimi sunt extraordinare iar norii nu fac decât să adauge un plus de dramatism întregului peisaj.

Sof cunoaște bine zona pentru că a mai fost pe aici la schi așa că își intră bine în pielea de ghid arătându-mi toate dedesubturile zonei iar eu o recompensez cu o fotografie pe Roc d’Orsay (2000 m):

C

Și chiar la prima urcare cu telescaunul pe Roc d’Orsay mă pune necuratul să fiu atât de relaxat în momentul în care trebuie să debarcăm încât uit să fiu atent la schiurile mele. Telegrafic, următoarea scenă ar suna cam așa:

Prins schiul drept între platformă și telescaun. Stop. Tras de mine telescaunul. Stop. Speriat ca dracu’. Stop. Cedat într-un final legătura schiului. Stop. Împrăștiat pe jos. Stop. Agățat și pe alți nenorociți de pe telescaun. Stop. Ferit capul de telescaun că altfel lovit la meclă. Stop. Stop. Stop. Oprit într-un final telescaunul. Bine că Stop. Altfel Poc. Adunat de pe jos. Stop. Întrebat la mine supraveghetorul dacă OK. Stop. Zis că bine la mine OK. Stop. Cerut scuze la mine supraveghetorul. Stop. Băgat apoi capul în zăpadă de rușine. Stop.

Cam așa s-a petrecut primul incident de felul ăsta. A mai fost apoi încă unul la Gornergrat însă de data aceea a fost la urcare în telescaun și nu a mai fost chiar atât de dramatic. Cu toate astea și atunci a trebuit oprit telescaunul ca să mă pot proțăpi și eu în el. Doamne-Ajută! Bine că n-a fost nimic grav și că în afară de o sperietură mai zdravănă n-am rămas cu nici o sechelă.

Am schiat apoi atât de mult în ziua respectivă încât seara, deși era ajunul Anului Nou pe la 10-11 seara după un pahar de șampanie am fraternizat instant cu somnul ca să ne putem trezi direct în noul an fără tămbălău și proaspăt pregătiți de:

Morgins-Champoussin (1 ianuarie 2011)

Este locația numărul 2 pe care ne-am hotărât să o cartografiem.

E o idee mai departe decât cea precedentă însă suficient de spațioasă ca să ne încurce puțin la început.

Suntem practic pe cealaltă parte a văii Ronului vis-a-vis de Villars-Gryon:

Vremea e la fel de frumoasă și de data asta însă lipsesc cu desăvârșire norii:

Iar „Dinții de miază-zi” monopolizează o bună parte din priveliștile locului:

Pârtiile sunt relativ „aerisite” poate și pentru că multă lume încă nu și-a revenit după beția de Anul Nou.

Așa că profităm din plin și descoperim o pârtie extraordinară care pleacă din vârful Aiguille des Champeys și pe care nu ne mai săturăm să o străbatem la vale.

Tot de aici câțiva parapantiști fac decolări:

Pe la 2-3 amiaz o luăm la vale pe versantul opus și nu ne mai oprim până în Morgins unde lăsăm echipamentele închiriate.

Ne grăbim să ajungem la băile termale de la Bains de Lavey unde vrem să ne relaxăm ca niște boieri după zilele astea două de schiat.

Din păcate când ajungem la intrarea în complexul termal avem un mic șoc: o coadă infernală la intrare care îți ia cel puțin o oră-două ca să intri iar ceasul e undeva la 6-7 seara. Așa că ne hotărâm să renunțăm pentru că durează prea mult să intrăm și apoi mai vrem să ne și întoarcem în timp util acasă în Lausanne.

Lausanne (2 ianuarie 2011)

Nu-i nici un bai, urmează o zi de Duminică în care Sof se „relaxează” pe baricade la spital iar eu mă refac pe acasă unde-mi mai spăl câteva boarfe.

Urmează însă cireașa de pe tort care se va întinde pe următoarele două zile:

Zermatt-Gornergrat (3-4 ianuarie 2011)

E cireașa de pe tort pentru că de multă vreme îmi doream să ajung și eu măcar în Zermatt ca să trag cu ochiul la „Muntele Munților”: Matterhorn (4478 m).

Sof mi-o luase de mult timp înainte când vizitase pentru prima dată zona prin primăvara lui 2010 și-mi trimisese atunci un SMS ca să-mi facă în ciudă!

Dintre toți munții „străini” cred că despre Matterhorn știu cele mai multe lucruri: vestita lui creastă Hörnli pe care s-a reușit prima ascensiune a vârfului în anul 1865 dar de care e legată totodată și tragica moarte la coborâre a patru din membrii expediției care au atins atunci vârful, regretatul Alexandru Brăduț Șerban poreclit Cuxi care a urcat pe vârf singur urmând aceeași creastă Hörnli și cum aș putea să uit că timp de aproape 6 ani în facultate am avut lipit pe pereții camerelor în care am locuit mai multe fotografii cu diferite vârfuri din Alpi printre care și una, cea mai frumoasă de altfel și la care țineam cel mai mult, cu vârful Matterhorn fotografiat de undeva din localitatea Zermatt.

Așa că mă gândesc că acum începeți și voi să vă închipuiți cam ce simțeam eu în momentul în care imediat după ce ne-am dat jos din tren în gara din Zermatt mi-am îndreptat instinctiv capul și ochii în direcția lui și am dat peste imaginea asta:

Lui Sof însă îi plăcea să mă streseze:

- Hai mai repede Dane, nu mai tot fotografia la el de aici! Să mergem odată să ne cazăm și să rezolvăm cu schiurile și pe urmă poți să-l fotografiezi cât vrei!

- Numa’ o secundă Sof…

Și prin gând nu-mi trecea altceva decât: „trebuie musai să-l fotografiez acum cât e senin, că poate mai încolo se strică vremea și am pus-o!”

Și uite așa după ce am aflat exact locația hotelului unde ne făcuserăm rezervările ne-am cărămbat repejor pe străzile din Zermatt înspre el. Și la un moment dat când am dat să trecem podul peste Matter Vispa, Sof îmi face semn să mă uit în dreapta mea și-mi zâmbește complice:

- Acum înțelegi de ce am tras atâta de tine ca să nu-l mai tot fotografiezi de acolo de lângă gară?

- Am înțeles, să trăiți… (da’ chiar și așa parcă tot nu mă lăsa inima să plec de acolo fărăr să-i fac câteva poze).

Aici Sof a fost înțelegătoare și mi-a acordat suficient răgaz să-l fotografiez în lung și-n lat ca să am ce arăta la toată lumea.

După care n-am mai pierdut vremea și ne-am cazat, apoi mi-am închiriat și eu echipamentul de schiat și ne-am aruncat în primul tren spre Observatorul de la Gornergrat:

De aici perspectivele sunt multiple și chiar ai de unde alege. Pentru început Gornergletscher care e cel mai apropiat:

Și în aceeași direcție un ochi de vultur ațintit asupra celor doua cabane Monte Rosa, cea nouă, terminată recent, o minune inginerească (clădirea argintie situată superior în fotografie) și cea veche (așezată mai jos):

Tot de aici de la Gornergrat, perspectiva asupra Matterhornului deși ușor schimbată rămâne totuși interesantă:

Profit în continuare de vremea extraordinar de senină și trec în revistă și Dent Blanche:

Apoi Ober Gabelhorn (4063 m):

Și Weisshorn cu ai lui 4506 m:

Mă mai opresc din când în când pe pârtiile de aici și mai arunc câte o privire cu aparatul la Cervin:

Și uite așa trece această primă zi pe pârtiile de la Gornergrat fotografiind în draci tot ce reușeam să prind în vizor.

A doua zi vremea începea să dea semne de schimbare înspre supărare iar Matterhorn-ul începea să-și bage capul în nori:

Și începe să devină tot mai supărat:

Nu-i nici o problemă, e dreptul lui.

Noi oricum ne-am cam încheiat treaba pe aici și e timpul să o cam șterpelim.

Nu înainte de a face și câteva panorame pe care le-am așezat la loc de cinste în setul de fotografii intitulate Elveția făcute cu ocazia asta și postate ca de obicei pe Flickr.

Din nou Lausanne (5-7 ianuarie 2011)

Suntem obosiți de atâta umblat și schiat așa că miercuri, în 5 ianuarie, ne relaxăm vizitând câteva locuri din Lausanne printre care Parc aux Biches:

Și al său Lac de Sauvabelin:

Apoi vrem să urcăm în Tour de la Chocolatière dar avem ghinionul să fie închis chiar atunci pentru vizitatori:

Nu-i nimic, l-am fotografiat de la baza lui iar pentru panorame mergem un pic mai la vale și ne mulțumim cu ce găsim acolo:

Privim orașul de sus și mai facem câteva fotografii:

Întoarcerea (8 ianuarie 2011)

Întoarcerea înseamnă aceeași mixtură de transporturi în comun reluate în sens invers.

Pe drumul de întoarcere îmi rămâne în minte frustrarea din gara Lausanne că nici un automat de bilete nu-mi acceptă plata cu hârtia aia de 50 de franci elvețieni, așa că sunt nevoit să folosesc cardul din dotare.

Zborul cu avionul e chiar și mai plăcut de data asta pentru că stau la geam și savurez fiecare clipă ascultând muzică de la iPod-ul meu. Pilotul își cere scuze pentru întârzierea de aproape o oră dând vina pe traficul intens pricinuit de sezonul de schi din țara cantoanelor.

Privesc pe hublou cum câștigăm înălțime, mă supăr puțin pentru că avionul virează din nou la dreapta la decolare și nu mai am perspective asupra Alpilor. E senin și se pot observa bine toate formele de relief de la sol. Zburăm lin deasupra nordului Elveției, intrăm apoi deasupra Austriei. Aici e mai multă zăpadă dar și mai mulți munți pe care îi survolăm și la un moment dat pot să jur că trecem exact pe deasupra zonei Zell am See pe care am avut ocazia s-o vizitez în urmă cu câțiva ani.

Pe măsură ce ne apropiem de Ungaria între avion și sol se interpune un strat tot mai gros de nori care la un moment dat obturează de tot vederea asupra solului. Oricum începe să se întunece încet, încet.

La un moment dat zburăm paralel cu un alt avion care se apropie ușor de noi și care se strecoară finuț pe sub noi dinspre stânga spre dreapta.

Apoi simt că începem să coborâm, intrăm în perdeaua de nori iar când ieșim pe sub ea pământul începe să se vadă cu case, drumuri, păduri și alte cele.

De la geamul meu văd foarte bine aripa stângă a avionului și tot ce se întâmplă pe ea în momentele astea: flapsurile sunt coborâte, frânele aerodinamice ridicate, toate indicând manevrele necesare înainte de aterizare.

Aterizarea e lină iar eu sunt fericit că am ajuns în timp util ca să prind legătura spre Cluj.

E noapte iar în microbuzul care mă aduce la Cluj suntem doar 4 călători și șoferul. Stăm toți lăbărțați fiecare pe câte două scaune. Ascult muzică și adorm pe alocuri ajutat de scaunul basculat și de pernuța și protecțiile pentru ochi procurate în Elveția. Mulțumesc Sof pentru pont!

Pentru că stau pe ultimele două scaune din microbuz la fiecare hop sunt aruncat mai mult sau mai puțin în aer însă în rest mă simt extraordinar. Mi-a plăcut în ieșirea asta. Din când în când mă gândesc la posibile idei pentru articolul ce va fi postat pe Blog și mă amuz aproape la fiecare. Am o mie de idei în cap dar parcă nici una nu se leagă în clipele astea.

Până la urmă cred că voi risca și voi face așa cum am mai făcut și în alte dăți: mă voi pune în fața tastaturii și voi începe să scriu. Uneori e singura metodă care funcționează cu adevărat. Ideile încep să vină uneori ca și pofta de mâncare…

Și din când în când mă gândesc cu groază la ce mă așteaptă odată ce voi intra în țară. Începe depresia, fi-r-ar a naibii!

Iar acum că a trecut și depresia am reușit să încropesc și un scurt filmuleț din toată experiența asta:

Vizionare plăcută!

Cu timpul s-au adunat relativ multe iar recent făcându-mi curățenie prin lucruri am dat peste caietul în care mi le-am notat și m-am gândit că nu ar fi rău să le aștern și aici pe Blog ca să le poată citi și alții și eventual să învețe din ele.

O parte din citate mi-au fost dăruite de prieteni sau de colegi iar altele le-am „cules” personal de prin locurile pe unde m-am perindat așa cum sunt citatele pe care le-am copiat de pe pereții din amfiteatrele și clinicile pe unde am umblat ca student la Medicină în Cluj Napoca.

În cazul citatelor pe care le știu din clinici am trecut și locația de unde le-am „furat”.

Amfiteatrul clinicii Ginecologie I din Cluj Napoca:

„Toată lumea se întreabă cât costă învățatul, nimeni nu se întreabă cât costă neînvățatul” (Grigore Moisil)

Amfiteatrul clinicii de Radiologie din Cluj Napoca:

„Secretul care m-a adus la victorie, singura mea forță stă în tenacitate” (Louis Pasteur)

„Ceea ce urmează să facem după ce am învățat, să facem învățând” (Cicero)

„Învață pentru tine dar să știi pentru toți!” (N. Iorga)

Holul clinicii Chirurgicală V din Cluj Napoca:

„Când bolnavul este în pericol, riscă totul ca să-l salvezi, chiar și reputația ta” (Chr. W. Hufeland)

„Viața chirurgului este o neîncetată teamă pe care el se străduiește să nu o arate” (Chr. Barnard)

„Scriitorul știe că viața medicului este plină de neliniști și de milă. El știe că medicina nu e o meserie, ci un cult.” (A. Mauvois)

„Chirurgul e singurul artist care poate sta de vorbă cu opera sa” (I. Iacobovici)

„Medicul vindecă uneori, ameliorează adesea și consolează totdeauna” (Th. Sydenham)

Nicolae Iorga:

„Iubind pe cineva l-ai luat în sufletul tău fără ca el să piardă ceva”

„Sufletul nu ți-l da decât cui îți dă sufletul lui. Altfel tu rămâi fără nimic.”

„Cel mai trist lucru în dragoste e că uneori sufletul ți-l ia cine n-are nevoie de dânsul”

„Amintirea suferințelor tale păstreaz-o bine: e comoara cea mai scump plătită.”

„Chinurile care cruță suferințele sunt gingaș lucru”

„Cine uită, nu merită!”

„N-ai dreptul să fii altfel decât ceilalți oameni, ci mai mult decât dânșii și pentru dânșii”

Vasile Pârvan:

„Putința de a trăi noi înșine în sufletul altuia e singura adevărată valoare omenească”

„Omul ține să fie văzut; e de altfel un instinct derivat din însăși dorința noastră de nemurire: a fi observat e o nemurire în miniatură”

„Fără bunătate și fără iubire, fără încredere și fără visuri nu e viață omenească ci e un chin zadarnic, ca al geniilor căzute din paradis în infern”

G. Ibrăileanu:

„Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzație, un sunet, o culoare, atingerea mâinii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire”

Lucian Blaga (Trei fețe):

Copilul râde:

„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!”

Tânărul cântă:

„Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!”

Bătrânul tace:

„Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”

Octavian Goga:

„Îmi plac în dragoste nesăturații. Îi plâng și îi admir. Au ceva din eroismul tragic al îndrăzneților care vor să treacă oceanul cu înotul”

Aș fi putut foarte rapid și ușor să refuz pe motiv de boală din cauză că aproape îmi pierdusem graiul după atâta șoptit în barul în care petrecusem seara precedentă iar în plus simțeam și miros de răceală plutind prin aer.

Însă pentru că-mi place să cred despre mine că sunt o persoană foarte deschisă la idei noi, radicale, mi-am zis că măcar de data asta aș putea încerca un tratament nou al răcelii și guturaiului cu infuzie de aer rece de Șureanu și o terapie auxiliară de schi pe pârtiile din zonă, toate acestea adăugate binențeles la clasicele antibiotice și antiinflamatoare.

În plus, nu mai fusesem niciodată în zonă și-mi doream de multă vreme să merg măcar în „recunoaștere”.

Așa că, „șo pă ei”!

Anamneză

Plecarăm patru din Deva și cu Maria (din Simeria) cinci.

Startul a fost puțin întârziat mai ales din vina mea pentru că tot timpul îmi mai aduceam aminte de câte ceva care mai trebuia luat.

Vremea era cam înnorată însă doar până în apropiere de Sebeș când soarele a început să lumineze propulsat în sus de o rază asemănătoare unui jet de motor cu reacție.

Apoi imediat cum am început să intrăm mai vârtos pe valea Sebeșului mi-am permis să fiu optimist și să lansez în mașină zvonul că sus, pe creste o să avem parte de vreme senină.

Iar când am atins barajul de la Oașa nimeni nu mai avea incertitudini legate de treaba asta:

În timp ce mă distram cu aparatul de fotografiat Cristi și Cosmin făceau ultimele reglaje la suportul de schiuri:

Următoarea oprire o facem la Luncile Prigoanei ca să ne închiriem câteva schiuri și o placă de snowboard pentru Maria.

Normal că nu ratez ocazia să fac și câteva fotografii cu crestele și vârfurile din zonă dar mai ales cu lunganul masivului, Vârful lui Pătru (2130 m):

Nu mai durează mult și ne trezim gata echipați de scandal la baza pârtiei:

Aici aflăm cu stupoare ca teleschiul superior (Teleschiul Șureanu) nu funcționează… sincer nu mă mai interesează de ce, pentru că suntem de mult în România, așa că…

Ne mulțumim cu cel de aici (Teleschiul Curmătura) și-i dăm bice la deal iar când ajungem la capătul superior fiecare are propriile ritualuri înainte de coborâre:

Și chiar pe prima coborâre pe pârtia C2 lui Cristi, șoferul nostru, nu-i ajunge pârtia cât e de lată și se bagă la cascadorii pe lângă ea reușind într-un final o rostogolire cu placa urmată de o aterizare la punct fix cu spinarea pe o buturugă de copac. Punct ochit, punct învinețit!

Din momentul ăla totul e pierdut pentru el. Canci partidă de schiat, mă rog, de dat cu placa. Și când te gândești că el era cel mai hămesit după ieșirea asta.

Toată ziua e compromisă pentru el din cauza durerii care pe alocuri e insuportabilă. Bine că e doar atât și că nu e altceva mai grav (verdict final: hematom subcutanat în regiunea lombo-sacrată).

În rest toate bune și frumoase așa că noi ceilalți încercăm pe rând toate C-urile (pârtiile din zona Curmătura) să vedem cum se prezintă și ne oprim într-un final la pârtia C4 care ne cucerește cu lungimea și diversitatea ei.

Îl mai verificăm din când în când și pe Cristi care a rămas la baza pârtiei, ca să ne asigurăm că totul e OK. Durerile se mai răresc însă ceva mai sus de „nada curului” s-a ales cu o excrescență, a.k.a.: hematom subcutanat.

Așa că noi, ceilalți, ne mai schiem până la închiderea programului iar în timpul ăsta mai reușesc să surprind câteva din peisajele interesante din zonă:

Vârful Șureanu (2059 m):

Și binențeles reușesc într-un final să mă trag și eu în poză cu Maria și cu Alex:

Deci toate bune și frumoase în rest cu excepția incidentului Cristi și a faptului că și eu eram cu „boabele” după mine ca nu cumva să intru în vre-un șoc septic, ceva.

Setul întreg de fotografii intitulat Schi la Șureanu știți de acum unde să-l găsiți așa că nu o să mai insist cu detalii tehnice.

Vizionare plăcută!

Și pentru asta nu am avut nevoie nici de mici, nici de bere și nici de grătare.

De fapt, dacă stau bine să mă găndesc de ceva ani buni am “sărbătorit” 1 Mai în spiritul aventurii mai degrabă decât în spiritul picnicar.

Așa că anul ăsta, la propunerea lui Raul de a lua parte la caravana Deva-Certej a bicicliștilor din oraș am zis clar DA și chiar am plusat cu o continuare până la Săcărâmb și o întoarcere care inițial se dorea pe la Tufurile calcaroase din valea Bobâlna dar care în final ne-a ieșit pe la Banpotoc.

Și astfel am plecat încolonați frumos din Deva din fața Casei de Cultură și am ținut-o fără oprire până la ieșirea din Bălata unde coloana a repauzat ca să ne regrupăm și să ne mai hidratăm puțin la restaurantul din zonă.

Iar de aici s-a tras tare până la Certej unde, pentru caravană era capăt de linie și unde au avut de altfel loc “felicitările, masa și dansul” reprezentate în cazul de față de o sticlă de apă minerală la jumate, o banană și un baton de cereale pentru fiecare participant. Să fie primite!

Eu cu Raul și cu încă câțiva am păstrat doar sticla de apă primită iar restul bunătăților le-am împărțit la niște copilandrii din Certej care îi admirau pe participanții la caravană mai ceva ca pe mașinile străine.

De aici am părăsit caravana care se întorcea la Deva și am continuat urcarea până la Săcărâmb însoțiți de alți câțiva doritori de aventuri Off Road cu bicicleta.

După ce urcarea până la Săcărâmb ne-a terminat de nervi pe toți am început coborârea pe drumul forestier care continuă șoseaua asfaltată.

Iar după ce am scăpat relativ repede și de un carambol pe drumul forestier i-am dat bice mai departe:

Nu au lipsit nici penele de roată la câțiva dintre participanți, atât de multe și de dese încât am început la un moment dat să mă mir cum de-am scăpat așa ieftin eu, cu chinezăria mea de bicicletă!

Însă toate s-au rezolvat până la urmă și tot ce ne-a mai rămas a fost să ne bucurăm de priveliști:

Iar când am dat de o poieniță faină lângă vale, am profitat de ocazie fiecare în felul său:

Iar pe când am ajuns și noi în dreptul Măgurii de la Uroi parapantiștii făceau deja spectacol în aer:

Și pentru că ar fi fost păcat să las să treacă chiar așa ușor o tură atât de frumoasă cu bițele nu m-am putut abține și am făcut și un scurt film cu câteva din cele mai interesante momente ale aventurii:

Restul fotografiilor din aceeași aventură le găsiți aici.

Vizionare plăcută!

Intro

Plimbarea asta la Lausanne a fost planificată puțin cam pe fugă pentru că perioada în care puteam să mă reped până în Elveția fără să-mi fac griji pentru numărul de zile de concediu pe care trebuia să le sacrific în acest scop se cam apropia de sfârșit.

Așa că, deși eram cam rupt în fund din pricină de bani am cam făcut pe dracu-n-patru ca să ajung cât mai repede acolo ca s-o salut tête-à-tête pe Sophie la noul ei job din Capitala Olimpică a Lumii, cică.

Drumul

Plecarea din Deva ca și întoarcerea din Elveția, de altfel, o fac cu autocarul pentru că de data asta chiar nu am deloc succes în a convinge lumea bună cu mașină personală cât de mult se merită să dai o fugă până la Lausanne atâta timp cât cazarea e moca la Sofia în apartament iar Alpii de lângă sunt tapetați până la refuz cu pârtii de schi numai una și una.

Autocarul e plin în mare parte cu căpșunari avortați de țări care au cochetat ceva mai mult cu criza mondială, gen Spania care acum încearcă o adopție forțată cu alte mame mult mai înstărite și mai tolerante, gen Elveția.

Așa că încă de la plecare sunt supus fără să vreau unui tir de glume de autobază însă spiritele se mai liniștesc până la ieșirea din țară.

Autocarul e plin ochi și în plus nu pot să nu remarc 3 balene mai ales că una din ele, cea mai bătrână, o austriacă din Linz, stă pe locul de la geam de lângă mine. O alta, ceva mai în față, pe dreapta, moldoveancă de profesie și-a adus cu ea țâșpe bagaje în cală și tot cam atâtea și înăuntru printre care și câteva pungi cu pufuleți, niște pulpe de pui gata rumenite și cine știe câte și mai câte. De fapt cred că a luat cu ea atât de multă mâncare ca să o ducă la copiii ei din Elveția încât, ar ajunge la tot autocarul pentru câteva zile bune.

A treia balenă în schimb e cea mai fericită: de când s-a urcat în autocar și până s-a dat jos în Elveția a stat bine-merci pe două scaune fără s-o deranjeze cineva – Trăi-ți-ar șuncile și apoplexia care-o să se nască din ele! Amin!

Mai este și un cuplu de francezi tineri cu noi care se întoarce acasă și care stau foarte cuminți chiar pe ultimele scaune din spatele meu.

Și vine noaptea chiar cum intrăm în Ungaria. Încet, încet se-așterne liniștea în autocar și toată lumea adoarme, mai puțin șoferul și navigatorul.

Se doarme greu. Se doarme pe o parte, se doarme pe cealaltă. Se doarme în toate felurile posibile mai puțin în felul în care ar trebui și în care te-ai putea bucura de somn. Se doarme pe scaune, pe sub scaune și chiar întins pe culoar (o fată care nu mai rezistase pe scaun și-a pus două-trei boarfe pe culoar și s-a întins acolo pe ele).

Și partea cea mai cruntă: se doarme cu picioarele desculțate. Mamă, mamă… ce mai miresme… ce mai parfumuri… de toate soiurile, mai puțin din alea franțuzești! Au noroc toți, în schimb, că nu mă apucă și pe mine cheful de descălțat pentru că în secunda imediat următoare ar fi avut loc un Holocaust Nuclear în autocar: bomba puturoasă s-ar fi propagat cu o undă de șoc necruțătoare care ar fi fost urmată la foarte scurt timp de oameni năuciți, disperați și orbiți, cu pielea topindu-se pe ei care ar fi fugit în toate direcțiile căutând în disperare ieșirile… În fine.

Am noroc totuși că balena de lângă mine se dă jos pe la ora 3 dimineața la Linz în Austria iar din momentul ăla pot și eu să mă întind mai domnește pe locul ei rămas liber. Mulțam’ lui Dumnezeu!

Și uite-așa cu toate întâmplările astea, aproape că nici nu simt cât de repede traversăm ce mai rămâne din Austria și apoi din Elveția până la Lausanne.

Mulțumesc și lui Domnu’ iPod pe această cale că mi-a ținut de urât. Mare Domn, mare caracter!

Sosirea

Lausanne, cer închis, plouă binișor, coafura rezistă… rucsacii însă trebuie protejați cu husele lor de ploaie!

Am ajuns cu o oră și ceva mai devreme decât ora înscrisă pe bilet. Au tras tare șoferii ăștia de caii autocarului. Atât de tare probabil, că la Zurich am schimbat mașina. Nu, stați liniștiți, nu se stricase ci așa era planificată schema.

Așa că după o scurtă privire aruncată pe reperele de la fața locului și apoi pe schițele listate cu străzile orașului și traseul care trebuie urmat până la Spitalul Universitar o iau la pas cu rucsacii în spinare. Mulțumesc Google Maps!

Ajung leoarcă de transpirație în preajma Complexului Spitalicesc, nu atât de mult din cauză că a trebuit să urc dealul pe care e amplasat ci mai ales din cauza oboselii acumulate pe autocar și umidității crescute generate de ploaie.

Găsesc cu greu un loc de odihnă ferit de ploaie sub un brad imens pe o străduță din apropierea Complexului și-mi dau jos rucsacii ca să-mi trag puțin sufletul și ca să-mi mai pun o haină pe mine cât timp înfulec puținele chestii care mi-au mai rămas de mâncare de pe autocar. Și cum stăteam așa frumos acolo sunt luat prin surprindere de-o elvețiancă oacheșă, călare pe bicicleta ei care-mi zâmbește pasional văzându-mi rucsacii odihnindu-se lângă mine și-mi urează plină de admirație: „Bon week-end!”. Să trăiești frumoaso și să te-audă Dumnezeu, deși cu vremea asta, s-ar putea să nu prea…

Nu mai trece mult timp și reușesc să stabilesc contactul și cu Sofia iar restul zilei se pierde cu despachetarea, dușul de rigoare și o scurtă cină undeva în apropiere.

Orașul

Ziua următoare deși am tot timpul din lume ca să vizitez orașul la un moment dat, aparent fără vre-un motiv anume simt nevoia să mă grăbesc… să fie oare o reminiscență latentă a „efectului Nicu”: Vizitează și Fugi!? Posibil, dar mă calmez repede.

Pentru că Lausanne-ul nu-i exagerat de mare ca întindere pornesc pe picioarele mele de la Sofia și cobor încet spre centru cu gândul de-a ajunge într-un final și pe malul lacului Leman care monopolizează de altfel mai toate peisajele înconjurătoare.

Trec mai întâi prin preajma CHUV-ului (Centre Hospitalier Universitaire Vaudois) și profit de ocazie ca să surprind elicopterul medical care transportă într-o veselie mâini, picioare rupte provenite în mare parte de pe pârtiile din apropiere.

Scuip în sân să nu am parte de el zilele astea și-l trag iute în poză:

Arunc o privire și spre intrarea principală a Complexului Spitalicesc și-i dau bătaie mai departe:

Și-n scurt timp ajung în preajma Catedralei:

Orașul e frumos dar timpul nu mă ajută deloc. Mai toată ziua sunt acoperit de nori care mă scuipă din când în când cu câte-un picur.

În mod normal o astfel de vreme m-ar fi încântat de minune pentru că nu m-aș fi simțit în pericol să mă încălzesc prea tare de la soare și să transpir ca un purcel însă acum toți stropii ăștia îmi creează probleme pentru că au prostul obicei să se lipească de lentila aparatului distrugând bunătate de fotografii. Așa că jumătate din timp trebuie să stau cu ochii pe lentilă ca pe butelie și să frec lentila într-o zi cât nu am șters-o toată viața.

Mă strecor așadar printre stropi și traversez orașul din deal la vale punctând și alte atracții turistice:

Biserica Saint-François:

Iar într-un final ajung și pe malul lacului Leman în zona portului Ouchy unde priveliștile mă cuceresc din prima, în ciuda vremii încă instabile:

Pe partea cealaltă a lacului lucrurile stau chiar mai rău decât aici:

Și tot aici îmi fac și primele cunoștințe, fotomodele de excepție:

Spre după-masă apare și o scurtă furtună venită direct din direcția Geneva care apoi se pierde undeva în munți:

Pentru ca în final să triumfe soarele, binențeles!

Și uite, cam așa se încheie ziua asta, dedicată special Lausanne-ului.

Schiatul

Duminică dimineața ne băgăm picioarele în toți și în toate (care au mașini și nu vor să iasă din casă) și ne aruncăm în primul tren spre Les Diablerets via Aigle. Vrem să schiem și „diavolișorii” ăștia (Les Diablerets) sunt una din cele mai apropiate zone de schi din preajma Lausanne-ului.

Și eu și Sof suntem entuziasmați până la extaz încă din clipa în care ne procurăm biletele dus-întors plus Schi Pass-ul obligat-forțat (toate valabile minimum 3 zile) la unul din automatele din gara din Lausanne.

Urcăm în tren și până în Aigle garnitura alunecă atât de lin pe șine încât singurele lucruri care-mi rămân întipărite pe ecranul din minte sunt Lacul Leman pe partea mea stângă și dealurile pline ochi de podgorii și alte ferme îngrijite până în cele mai mici detalii pe dreapta.

În Aigle trebuie să sărim dintr-un tren în altul așa că ne luăm după câțiva deghizați în schiori de frică să nu pierdem legătura care pleacă doar în 5 minute și avem un mic șoc când constatăm că trenulețul care urcă în munți e scos din funcțiune în ziua respectivă din cauza unor reparații pe prima jumătate de drum.

Noroc că citim repede și continuarea anunțului în care se explică scurt, cum că, un autocar e pus la dispoziție pentru toți cei loviți de soartă.

Așa că până la Sepey urcăm cu autocarul și savurăm serpentinele pe care le jalonează șoferul nostru la mare artă. Sofia în schimb are câteva momente în care regretă enorm ca a avut ideea de a ne proțăpi chiar pe primele locuri din față ale autocarului, pentru că vede mai mult decât e necesar, hăul adânc al văii pe care o străbatem.

La Sepey „C’est fini la belle vie!” ne spune finuț șoferul și ne arată cu degetul trenulețul în care trebuie să urcăm pentru a ajunge la diavolișorii noștri.

Și iacătă-ne în sfârșit și în Infern, pardon, în Les Diablerets:

Aici avem din nou parte de o surpriză nu prea plăcută în momentul în care ridicăm ochii spre munte și mai apoi când aflăm că zona de schi din preajma ghețarului de la 3000 de metri altitudine e închisă din cauza viscolului puternic. Dar nu e chiar totul pierdut în zadar pentru că se schiază pe pârtia Meilleret de la 2000 de metri altitudine:

Așa că ne închiriem rapid echipamentul și nu uităm să ne și facem niște poze cu el:

Și binențeles că nu puteam să ratez și eu acest moment:

Zăpada e puțin cam fleșcăită pe jumătatea inferioară a pârtiei mai ales, însă la cât suntem de hămesiți după o porție de schi aproape că nici nu mai contează.

De fapt sunt atât de fericit încât nu mă pot abține să nu arunc câteva chiuituri de veselie în aer în timp ce zig-zăg-uiesc pe pârtia Meilleret: -Slalom Baby, Slalom!!!

În vârful pârtiei Meilleret în schimb te simți ca-ntr-un tunel aerodinamic în care un Nea’ Ghiță instalatoru’ a uitat ventilatorul pe pornit la poziția viscol puternic de iarnă.

Și uite-așa de repede trece timpul schiind încât nici nu ne dăm seama când facem ultima coborâre spre localitate.

Se lasă ușor și seara și se mai înseninează puțin și vârfurile, suficient cât să pot trage puțin cu ochiul aparatului la ele.

Apoi facem cale întoarsă până la Aigle așa cum ne așteptam, pentru ca de acolo să sărim în primul TGV care ne iasă în cale și care ne duce glonț până-n Lausanne.

Întoarcerea

Întoarcerea înapoi în țară e lejeră.

Stau singur pe două locuri în autocar, ațipesc ori de câte ori am chef și aproape că nici nu-mi dau seama când intrăm în țară și apoi în Deva, fără nici o peripeție demnă de remarcat.

Plângerea de milă

Urmează în schimb lungul și extenuantul drum al editării și alegerii fotografiilor, postarea și completarea lor pe Flickr și nu în ultimul rând, scrierea acestor rânduri… mai multe ca niciodată, parcă.

Uffff, am terminat, în sfârșit! Amin!

Sper că nu v-ați plictisit și că v-a plăcut.

Invitația

Iar dacă nu v-ați săturat atunci vă mai invit să aruncați și o privire direct pe fotografiile și trăirile de natură artistică pe care le găsiți bine-merci în colecția Excursie la Lausanne de pe contul meu de pe Flickr.

Vizionare plăcută!

Dimineață rece de sfârșit de ianuarie de-ți crăpau mâinile pe brichetă, în cazul în care vroiai să te riști să-ți aprinzi țigara la ora aia… așa, doar ca să te încălzești.

Așa că mergeam repede cu Vasile către casă, să nu ne prindă frigul din urmă și povesteam ușor printre buze ca să nu ne crape smalțul de pe dinți.

La un moment dat auzim cu greu un urlet venind din spatele nostru, ceva de genul: „BĂIEȚI, stați puțin!”

Era polițaiul de patrulă cu jandarmul din dotare aferent.

Vroia să ne întrebe de buletine și de unde venim la ora aia.

Le dăm amândoi buletinele și le spun că venim de la un prieten, unde fusesem să povestim, SANCHI!

În timp ce-și notau pe carnețel datele din buletinele noastre, ne trezim cu o replică de la polițai administrată pe neașteptate, scurt și rece ca la raport, ceva de genul: „Ați uitat ușa deschisă la frigider, băieți?…”

Pentru că la ora aia și eu și Vasile percutam ceva mai greu, poate și datorită celor 2-3 pahare de bere și oboselii, ne dăm seama mai greu ce vrea nenea polițaiul abia după ce termină propoziția cu expresia edificatoare: „… de-i așa frig afară!”

Ca să vezi, frate, polițaiul ăsta chiar avea chef de dume la ora aia, pe frigul ăla!

Iar noi era să nu ne prindem de glumă (pe bune), inițial crezând că vrea doar să facă o aluzie subtilă la faptul că miroseam a băutură… sau poate nu.

Ne-am luat buletinele și am început să ne amuzăm calumea abia după ce am mai dezbătut problema (la rece) doar între noi doi, câțiva pași mai încolo.

…

Să înțeleg că noul tip de polițai trebuie să vină mai nou și cu glume de astea în dotare sau așa erau băieții ăștia de când se știu ei însă nu am prea avut eu de-a face cu ei până acum și de aici marea mea problemă existențială?

Nu a mai fost însă cazul și în ieșirea din week-end-ul care tocmai a trecut în care am avut privilegiul să schiez pe cele două pârtii deschise în momentul respectiv în Cavnic: pârtia Icoana și pârtia Roata 1.

Așadar, foarte pe scurt:

După o trezire cam greoaie și plină de senzații grețăloase venind fix după o seară de beție cruntă în Janis stuf din Cluj Napoca cu ocazia aniversării zilei de naștere a Sofiei, ne îmbarcăm în mașina lui Mișu și îi dăm bice până la Baia Mare unde ne aștepta gazda noastră.

De acolo nu facem altceva decât să urmărim Taxiul în care gazda a răpit-o pe Sof până la pensiunea din Cavnic.

Odată ajunși în fața pensiunii spectacolul crestelor luminate de ultimele raze ale apusului începe:

Basculăm repede bagajele în camere imediat după ce am servit prima masă extraordinară pe ziua de azi și sărim rapid în mașină ca să mai prindem cateva ore de schiat pe nocturnă pe pârtiile din Cavnic:

Luăm cu asalt primul centru de închirieri schiuri care ne iasă în cale și ne dăm rapid la vale pe pârtia Icoana, care e atât de plină de zone înghețate încât Sofiei începe să-i pară rău că nu și-a adus patinele:

Timpul trece foarte repede și pe la 9 seara ne trezim că ar fi bine să încheiem sesiunea de schi pe ziua de azi, așa că ne facem rapid ultimele poze pe pârtie și o tulim în direcția pensiunii unde ne așteaptă cina caldă gata pregătită de gazda noastră din Cavnic:

După cină luăm direcția camerelor unde, după un duș fierbinte și o scurtă pălăvrăgeală băgăm nasurile în pernă ca să reîncărcăm bateriile pentru ziua care va veni și în care va urma partea a doua a sesiunii de schi.

Din păcate Mișu și cu Adina trebuie să ne părăsească dimineața devreme din cauza unei gărzi de week-end.

Așa că dimineața rămânem în echipa standard: eu, Sofia și Călin.

După micul dejun extraordinar (din nou) și foarte îmbelșugat o zbughim din nou spre pârtii, de data asta cu soțul gazdei din Cavnic.

În drumul nostru aruncăm o primă privire asupra pârtiei Roata 1 și ne hotărâm să o atacăm mai spre seară când n-o să mai fie atâta înghesuială la teleschi:

Așa că luăm calea pârtiei Icoana și începem derapajele pe gheața de pe ea:

Sofia începe să schieze tot mai bine iar eu fac vre-o 3 derapaje pe gheața de pe Icoana și mă aleg inevitabil cu cotul drept bătut măr și cu o vânătaie care și acum, după 5 zile, încă îmi mai amintește de impactul cu gheața de Cavnic.

Doar v-am atenționat din titlu că a fost „aproape perfect”!

În fine! Am schiat în ziua aia ca apucații, și eu și Sof iar Călin i-a tras o scurtă tură prin împrejurimi ținând legătura cu mine prin intermediul stațiilor de emisie-recepție… așa, de sanchi.

Mai luăm din când în când o pauză să facem o poză și să ne tragem în chip:

Și să fotografiem și Gutâiul care ne încadrează de pe partea opusă a văii:

Și uite așa vine seara iar eu mai apuc să fac și 6 ture pe pârtia Roata 1 ca să văd cam care-i treaba și pe acolo (e ceva mai lungă și mai lină decât Icoana și cu mai puține zone înghețate – ideală pentru începători dar nu numai), după care o tulim din nou la cazemată.

Cina e ca de obicei delicioasă iar a doua zi de dimineață o pornim înapoi spre casă.

A fost scurt dar a fost foarte frumos și concentrat totul. Iar eu mai am o amintire care și acum încă îmi mai aduce aminte de pârtia Icoana din Cavnic, amintire care-și schimbă culoarea în fiecare zi purtându-mă prin toate nuanțele de roșu, violet și gălbui…

Mai multe fotografii din ieșirea asta găsiți în setul Schi la Cavnic de pe contul meu de pe Flickr.

Vizionare plăcută!