Trebuia să cobor la stația Pinel Lépine dar am ratat-o!
Cel puțin ăsta era planul inițial.
Al doilea rateu pe ziua de azi… cred că încep să-mi ies din formă.
Și asta pentru că am uitat să apăs nenorocitul ăla de buton care declanșează acțiunea „Arrêt demandé” imediat ce autobuzul C9 a părăsit stația precedentă și anume Montchat Kimmerling.
Așa e în Franța. De fapt în multe state din vestul civilizat. Șoferul nu oprește la stațiile în care nu așteaptă nici un călător sau atunci când nimeni din vehicul nu-i semnalizează intenția de a coborî la stația următoare. Pentru a economisi timp și carburant!
Așa că tot ce pot să fac acum e să-mi păstrez sângele rece și să apăs totuși butonul respectiv ca să fiu sigur că nu voi rata prea mult „punctul de aterizare” pe care mi l-am propus.
Cobor la stația următoare, Hôpital Neurologique. După care nu-mi ia decât câteva secunde ca să-mi dau seama că sunt foarte aproape de intrarea în Hôpital Louis Pradel din Lyon, ținta mea:
De fapt, dacă aveam decența necesară și ceva mai mult sânge rece în instalație ca să mai ratez încă două stații de autobuz care sunt foarte aproape una de alta și plasate foarte strategic pe aleea dreaptă (Avenue du Doyen Jean Lépine) ce trece chiar prin complexul spitalicesc m-aș fi dat jos exact în fața intrării spitalului al cărui nume l-am memorat perfect în ultimele zile: Hôpital Cardiologique alias Hôpital Louis Pradel:
Ajung în holul principal al spitalului după o intrare interesantă printr-un tunel de acces lung și ușor înclinat cu multe uși glisante automate.
Este ora locală 17:10… aproximativ.
Observ 4 ascensoare, câte două de fiecare parte a mea și câte un panou mare informativ între fiecare din ele:
Verific încă o dată informația primită telefonic: deuxième étage, Chirurgie thoracique et cardiovasculaire, Unité 20 – Unité 21, Pôle de transplantation cardiaque.
Perfect!
Apăs butonul ascensorului. Una din cele patru uși se deschide la un moment dat. Intru și apăs butonul 2. Ascensorul urcă insesizabil. Am ajuns. Sunt în holul etajului 2.
În stânga mea, un perete de geamuri și uși termopanate desparte holul ascensoarelor de cel al intrării în cele două secții: Unité 20 la stânga și Unité 21 la dreapta.
La dreapta mea o măsuță și câteva scaune de plastic din jurul ei imită foarte bine un fel de „colț de așteptare”.
E salvarea mea de moment pentru că sunt leoarcă de transpirație. Oboseala, stresul și mai ales emoțiile sunt inamicele mele cele mai mari în acest moment critic.
Pun rucsăcelul jos, lângă masă. Îmi desfac larg pardesiul și încerc să mă liniștesc și să mă răcoresc puțin. Îmi șterg sudoarea de pe frunte și de pe față cu câteva batiste de hârtie. Apoi de pe cap. Sunt leoarcă. Transpir mult în astfel de momente așa că îmi acord cât de multe clipe pot ca să mă toaletez cât de cât.
Îmi trece fulgerător prin minte și gândul că poate ar fi mai bine să fug, să amân toată operațiunea asta pe ziua de mâine. Dar știu foarte bine că și mâine aș lua-o de la capăt cu aceleași probleme. Așa că trag aer în piept și pătrund în holul secției.
Ajung în fața intrării biroului profesorului Obadia. Orice gând că n-aș putea să-l întâlnesc astăzi pe acest om a fost spulberat deja cu câteva momente înainte de-a ajunge în fața ușii lui în timp ce-am surprins o mică trupă de asiatici luându-și la revedere de la el într-o engleză americană.
Inima pulsează violent în piept.
Mai repet încă o dată în minte scurtul discurs în limba franceză pe care mi l-am pregătit „moi même” înainte de a bate la ușa imensă de culoare închisă, conștient fiind de fiecare dată în timpul repetițiilor că dacă interlocutorul meu va devia brusc și rapid subiectul spre zona „hai să fim puțin spontani” există mari șanse să-l pierd înainte de a spune el „donc”.
Aștept formal un semn înainte de-a apăsa clanța ușii și deschid…
Am pătruns…
… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …
Mission: Lyon
un film de Luc Besson
…
Cu 5 zile înainte (joi 31 octombrie 2013)
Plictiseală și decepție totală în casa conspirativă din Cluj-Napoca…
După ce-am trimis vre-o douăzeci și ceva de mail-uri la tot atâtea spitale și secții de Chirurgie Vasculară din Franța și Elveția și după ce-am mai fost și la un pas de a bate palma cu șeful serviciului de Chirurgie Infantilă din Clermont-Ferrand cu o săptămână înainte, perspectivele rămân sumbre și pentru iarna asta.
Și în plus încă mă mai bântuie eșecul negocierii din primăvara anului ăstuia, de la sfârșitul lunii aprilie cu serviciul de resurse umane care deservea spitalul din Lyon cu care luasem legătura în prealabil și de la al cărui șef de serviciu primisem „binecuvântarea” de a lucra acolo.
E sfârșitul lunii octombrie iar stagiile de pregătire în Franța încep de pe la începutul lunii noiembrie, așa că pot să-mi iau la revedere…
Adieu!
Cel mai probabil mă șteaptă o lungă iarnă tristă și mohorâtă pe care va trebui s-o petrec printr-una din multele clinici din Cluj-Napoca.
…
…
…
Incoming message
…
Please stand by
…
…
…
Your mission, should you choose to accept it, involves…
Să mă infiltrez în serviciul de Chirurgie Toracică și Cardiovasculară al Spitalului Louis Pradel din Lyon.
Ca intern remunerat.
Cel puțin mesajul e-mail primit suna exact așa:
„Poste libre dès le 1er Novembre… Pourriez vous venir dès cette date”
Mă frec bine la ochi și mai citesc o dată. Tot nu-mi vine să cred ce citesc pe ecranul mic al telefonului meu așa că pornesc imediat calculatorul și-mi accesez contul de e-mail ca să vad mai bine pe tot ecranul.
Tot nu-mi vine să cred nici acum așa că mai verific o dată și cu Google Translate ca să fiu sigur că am înțeles exact despre ce-i vorba.
Da, se pare că așa e totuși. E pe bune.
Mesajul e autentic!
Confirmat și parafat de secretarul misiunii!
This message will self-destruct in 5 seconds… 5… 4… 3… 2… 1…
Așa că trebuie să acționez cât mai repede cu putință.
Primul pas este trimiterea unui mesaj de confirmare profesorului în care îi spun că vin însă nu mai repede de 4 noiembrie pentru că am nevoie de câteva zile pentru a pune la punct detaliile misiunii.
Al doilea pas este strângerea de informații.
Hărți, imagini satelitare, orare de transport aeriene și terestre, adrese de hoteluri, numere de telefon, costuri, orice. Orice detaliu cât de mic și nesemnificativ este analizat apoi stocat pe telefon, portabil și ulterior imprimat pe hârtie pentru mai multă siguranță.
Următorul pas este cererea de ajutor din partea departamentelor de buget și achiziții pentru deblocarea unui fond suficient pentru demarajul operațiunii. Părinții, Sofia și Nicu susțin operațiunea de la bun început cu toate riscurile pe care le implică și astfel lucrurile pot fi demarate fără probleme prea mari.
Ziua cea mai lungă (luni 4 noiembrie 2013)
Trezire la ora 2:30 dimineața. După un somn de doar câteva ore.
Mă simt foarte obosit deja și nici n-am pus încă piciorul pe pământ.
Bagajul constă dintr-o valiză mare de tip troller și rucsacul meu Milo Kyazo de 40 l (v-am făcut deja cunoștință cu el).
Mi-am înghesuit tot ce-am considerat că-mi va prinde bine în misiunea asta în doar două bagaje. În ambele am folosit fiecare milimetru cub fără să iert nimic.
Valiza are aproape 30 de kilograme iar rucsacul cred că se apropie de 10.
Totul a fost gândit și răzgândit până la cele mai mici detalii.
Mă forțez să înghit ceva înainte să părăsesc casa conspirativă din Cluj cu un taxiu chemat telefonic.
Am plecat.
În aerogară check-in-ul nu-mi pune probleme.
Urc în avion și-mi aleg un loc spre culoar, locul meu preferat. Lângă mine se așează în valul doi o doamnă cu mama ei pe care o lasă la geam.
E ora 6 dimineața.
Imediat după decolare adorm și ațipesc în același timp.
O ușoară migrenă persistă și-mi dă târcoale din când în când în timpul somnului dar nu suficient cât să fiu nevoit să-mi dau pumni în cap ca să uit de ea (cum se întâmplă de obicei când mă ia serios).
Cu aproximativ 30 de minute înainte de a atinge pământul Franței încep să mă trezesc și eu din ațipire iar doamna de lângă mine începe să mă converseze.
E o doamnă simpatică, binevoitoare, pe la vre-o 45-50 de ani, medic și ea care își duce mama în Franța ca să fie sigură că va primi un tratament medical mai bun decât în țară.
Lucrează pe undeva pe lângă Paris și e foarte încântată de sistemul medical francez pe care mi-l recomandă și mie cu mare încredere în momentul în care află că și eu încerc să mă integrez în el.
Povestește într-una și nu se oprește din povești nici măcar în momentul în care avionul se scutură violent din toate încheieturile în secundele de dinaintea atingerii solului, cel mai probabil datorită unor curenți laterali puternici.
Eu am emoții.
…
Aterizare reușită într-un final pe Paris Beauvais!
Mă despart de doamnă și mama ei în aerogară după ce-mi recuperez geaman-troller-ul de pe banda rulantă.
Afară e vreme posomorâtă cu nori, vânt puternic și picuri din când în când.
Mă interesez de unde pot să iau autobuzul până în gara SNCF din Beauvais și dau greș cu găsitul stației care era chiar undeva sub nasul meu la câțiva metri.
Așa că următoarea jumătate de oră o pierd învârtindu-mă în cerc prin fața terminalului de sosiri înjurând în gând în special în momentul în care ploaia se întețește.
Găsesc într-un final stația care era undeva chiar în fața intrării terminalului și reușesc să mă sui în autobuzul care face legătura cu gara SNCF din Beauvais.
După 15-20 minute de plimbare cu autobuzul mă dau jos în apropierea gării și reușesc apoi să comunic aproape impecabil cu vânzătoarea de bilete din gară care îmi înmânează biletul de TGV până în Gare du Nord – Paris nu înainte de a-i plăti exact 13.80 euro pentru el.
O oră și ceva mai apoi tranzitez prin Gara de Nord a Parisului căutând rapid intrarea spre metrou pe care o găsesc foarte ușor grație nenumăratelor semne indicatoare.
Nu rețin de aici decât faptul că îmi procur singur biletul de metrou de la unul din nenumăratele automate create special în acest scop apoi traversez un mic labirint de scări rulante și tunele până la peronul subteran de la care pleacă garnitura de metrou rapid RER D direction Melun care mă duce în scurt timp până la Gare de Lyon din Paris.
Am ajuns în Gare de Lyon din Paris și am timp să-mi iau bilet pentru TGV-ul care pleacă la ora 13:53 în direcția Lyon (71 de euro pentru cei interesati) iar în scurtul timp până la plecarea lui am timp să ies pe aleea de lângă gară și să o sun pe secretara profesorului Obadia ca să o întreb dacă astăzi după ora 16 mai am vre-o șansă să îl întâlnesc pe profesor la clinică pentru a discuta cu el posibilitatea de a lucra în serviciul administrat de el.
Mi-am pregătit pe o bucățică de hârtie un scurt text în limba franceză pe care să-l citesc în momentul în care voi suna la telefon ca să nu mă pierd și să uit ce trebuie să comunic. Am conceput textul în așa fel încât să fiu cât mai scurt și concis cu putință și dacă se poate astfel încât răspunsurile interlocutoarei mele să fie în imediata apropiere a afirmațiilor sau a infirmațiilor ca să-mi fie cât mai ușor să o înțeleg la telefon fără a o ruga pe ea să facă eforturi prea mari de a-mi da explicații.
E o tehnică pe care am deprins-o în Cluj în urmă cu un an și ceva de la profesoara cu care studiam limba germană la vremea respectivă și care ne spunea de multe ori să rezumăm totul la „Keep it short and simple” datorită dificultăților de aprofundare a limbii germane prin particularitățile ei.
Așa că după ce îmi găsesc un loc mai retras și liniștit pe aleea de lângă gară îmi fac curaj și o sun pe Karima (secretara profului) și reușesc să înțeleg din convorbire că profesorul e momentan in sală și că are program operator azi toată ziua și deci am toate șansele să mă întâlnesc cu el în momentul în care va ieși din bloc după-masă spre seară. Biroul sau serviciul administrat de el se află la etajul doi al clădirii. Cel puțin atâta reușesc eu să înțeleg din convorbire cu puțina mea franceză.
E suficient oricum. Nu-mi trebuie pe moment nimic mai mult!
Apoi mai zăbovesc puțin pe o banchetă din interiorul gării de unde reușesc să-i sun pe ai mei și să îi țin la curent cu derularea misiunii până la momentul de față.
Îmi urează noroc și-mi țin pumnii!
După care sar în TGV și uit că trebuie să-mi compostez singur biletul la unul din nenumăratele aparate special concepute în acest scop.
Dar din fericire îmi aduc aminte la timp până să plece trenul din gară.
Adorm buștean apoi pe tren timp de aproximativ o oră așa că nu pot să vă povestesc cum arată Massif Central sau oricum i-o mai zice la zona pe unde am tranzitat până la momentul trezirii mele.
De fapt, să fiu sincer cu voi nu-mi mai aduc aminte decât că după ce-am ajuns în Gare de la Part-Dieu, gara centrală din Lyon altă grijă nu am avut decât să găsesc biroul unde să pot lăsa geaman-troller-ul iar după ce-am reușit în sfârșit să-l însor am sărit în primul autobuz C9 care a apărut în fața mea în stația George Pompidou de lângă gară.
După care,
„Trebuia să cobor la stația Pinel Lépine…
…
Am pătruns…”
Am intrat în biroul (imens) al profesorului Obadia, un mustăcios slăbuț și înalt la vre-o 50-55 de ani.
Iar după ce m-am prezentat și mi-am spus poezia n-a pierdut prea mult timp cu formalitățile și mi-a dat datele de contact ale secretarei responsabile cu formalitățile de angajare trimițându-i de față cu mine un e-mail în care-i explica pe scurt povestea mea și ce vrea el de la ea în privința mea.
În scurta convorbire cu el m-a întrebat dacă am unde să stau în nopțile care vor urma iar după ce i-am explicat că pentru moment voi sta la niște prieteni din Valence întâlnirea s-a apropiat de sfârșit.
La plecare i-am mulțumit profesorului și am sărit iar în autobuzul C9 care m-a adus înapoi la gară pentru a lua TGV-ul până la Valence, o sută de kilometri mai la sud de Lyon și cam o oră și ceva mai târziu.
Daciana, mă aștepta în gara din Valence după ce a trebuit să iau autocarul pentru transbordarea din Gara TGV Valence până în Gare de ville Valence drum pe care l-am făcut gratis la insistențele șoferului pentru că eu nu știusem că biletul se procură probabil tot de la un automat instalat pe undeva prin gară.
Era deja ora 21 iar eu eram fericit că întâlnesc o față familiară după atâtea ore de drum și transbordări de pe o mașină pe alta și de pe un tren pe altul.
Eram fericit că primul și poate cel mai dificil pas în toată misiunea asta am reușit să-l fac fără prea multe probleme întâmpinate însă eram în același timp conștient că sunt abia la începutul unui drum mai lung de care momentan nu puteam să fiu sigur că se va derula întocmai conform planului.
Cu toate astea am dormit neîntors până a doua zi dimineața…
Mission: Accomplished…
so far, anyway!