Jurnal
Miercuri 12.12.2012
În sfârșit o iarnă cu tot ce-i trebuie: zăpadă, viscol… alegeri.
Astăzi a fost a cincea zi consecutivă în care a nins la Deva.
Nici nu mai știu de când a mai fost o iarnă normală în zona asta.
Așa că mi s-a făcut poftă de plimbat prin zăpadă.
Plănuisem de ieri să fac o ieșire până la Cozia chiar până la Piatra Coziei dar m-am trezit atât de târziu încât eram pe punctul de a abandona totul la un moment dat.
În plus, de dimineață mi s-a părut că ninge mai mult ca niciodată.
Cu toate astea mi-am zis într-un final că ar merita totuși să fac o încercare să urc pe deal și să văd până unde o să reușesc să ajung.
Mi-am luat cu mine aparatul foto, vre-o două haine de schimb, frontala, un ceai cald în termos și două sanvișuri pregătite de mama la rugămintea mea.
Și bețele de schi.
Și am plecat abia pe la 12 fără un sfert.
Am urcat încet pe strada Vulcan.
M-am certat cu câțiva câini lăsați aiurea dezlegați și am ajuns la scurtătura prin pădure care dă pe platoul de lângă localitatea Cozia:
Sus, pe platou ningea viscolit dar suportabil.
Apoi am străbătut drumul aproape drept de pe platou:
Și-am verificat cu privirea releul de telecomunicații de la Cozia – era cuprins de ceață și de viscol dar i se putea distinge încă silueta:
M-am uitat la ceas și mi-am dat seama că ar fi timp la limită să ajung pe lumină pe Piatra Coziei (in jur de 700 m altitudine) și poate chiar până la cabana Căprioara dacă mă șforțez puțin.
Așa c-am părăsit repede drumul care duce în sat și am tăiat-o pe la dreapta direct prin câmp spre Piatra Coziei.
Abia când am intrat în zăpada care pe alocuri ajungea până aproape de genunchi mi-am dat seama că uitasem complet de parazăpezi.
Cum de-am putut uita să le iau cu mine?
Așa că după câțiva pași pe care i-am făcut în zăpada aia superbă am avut câteva momente de ezitare, dacă să continui fără ele sau să mă întorc spre casă.
Pantalonii pe care-i aveam au un guler protector la baza piciorului care era bine fixat pe gleznă așa că am continuat.
Era oricum prea frumos totul ca să renunț acum: zăpada fină, powder de-a dreptul, viscolul ăsta iar în jur absolut nimeni… superb!
Așa că am continuat prin câmpul ăsta.
De vre-o două ori a trebuit să corectez ruta pentru că nu-mi mai aduceam exact aminte pe unde să fac curba de nivel din dreptul localității.
Vizibilitatea chiar și cu viscolul ăsta era destul de bună. Așa că nu mi-a fost greu să găsesc o rută acceptabilă care să mă ducă la drumul forestier care traversează pădurea și mă scoate foarte aproape de vârf.
Cât timp am traversat pădurea până spre vârf n-am avut parte de nici un incident deși trebuie să recunosc că de vre-o 2-3 ori am tresărit ba la câte un scârțăit mai ciudat al unui fag care se freca de un altul sub rafalele de vânt ba la câte-un trosnet al unui bulgăr de zăpadă căzând de pe câte-o creangă mai îndepărtată și lovind pământul înzăpezit sau direct pe mine.
Și tot așa am urcat încet prin zăpada afânată până când am ajuns pe vârf, puțin după ora 3:
Tot aici am și mâncat un sanviș și am băut vre-o două căni de ceai după ce am făcut în prealabil câteva fotografii.
Speram să pot prinde și dealul cu releul pe peliculă însă viscolul și ceața au fost prea dense.
M-am mulțumit cu câteva poze de vârf și 2-3 peisaje cu împrejurimile până să mă ia frigul.
Pe la 4 fără 20 am început să cobor spre Căprioara.
Coborârea prin pădure a fost din nou liniștită și calmă, fără incidente notabile.
O scurtă rătăcire de vre-o 15-20 de metri față de traseul marcat cu triunghi galben m-a obligat să revin urcând și înjurând până la potecă.
Iar apoi, chiar cu vre-o 5 minute înainte de-a ajunge în dreptul cabanei am zărit undeva în fața mea 3 căprioare sprintene și frumoase tăindu-mi calea de la stânga la dreapta conduse în față de cea care părea lidera.
La cabană am ajuns în jurul orei 5 fără ceva:
Am făcut câteva poze și aici înainte să sorb ultimele picături de ceai cald pe care le mai aveam în termos.
Apoi am luat-o la drum spre casă coborând pe strada Aurel Vlaicu.
Am estimat că voi face cam o oră până acasă.
Imediat după ce-am părăsit cabana mi-am montat frontala însă nu am mai avut ocazia să o folosesc pentru că pe stradă s-au aprins luminile. Abia acuma se întuneca de-a binelea.
Am traversat centrul orașului și n-am putut să nu observ lipsa copiilor dornici să se bulgărească sau să se dea cu săniile prin zăpadă.
La 6 seara am ajuns acasă.
Dacă va fi senin în zilele care urmează s-ar putea să repet figura. Poteca e acum „bătută” iar pozele vor fi mai clare!
Un strop de aventură 