Nu e horn, e Matterhorn!

Dilema

E a doua oară când vizitez țara asta extraordinară care se numește Elveția și, trăgând linie peste toată experiența asta încep să o aseamăn tot mai mult cu fata aia dintr-o glumă de autobază care arată foarte bine dar pe care trebuie, vrei-nu-vrei, s-o împarți cu toată lumea (Dorele, ție ce ți-ar plăcea mă să ai ca nevastă, un „rahat” pe care să-l mănânci doar tu sau un „tort” pe care să-l împarți cu toată lumea?…).

Lupta cu oboseala

În ieșirea asta cred că dușmanul meu cel mai de temut a fost oboseala.

Asta și din cauză că am făcut greșeala să plec gata obosit din țară după o noapte albă petrecută în Deva cu amicii și un drum cu microbuzul până la Cluj înghesuit între o tonă de bagaje și mai multe kile de nervi. Bine măcar că am reușit să mă odihnesc cât de cât înainte de plecarea din Cluj.

Drumul / Premiera (27 decembrie 2010)

De data asta am companie pe drumul spre Lausanne. Sofia îmi ține de urât și mă ajută să mă adaptez la noul itinerar care implică în prima etapă transport auto până la Terminalul 1 al aeroportului din Budapesta urmat de un zbor de aproape 2 ore până în Geneva finalizat cu o plimbare lejeră cu trenul până la Lausanne.

E prima dată pentru mine când sosesc la o destinație europeană cu o astfel de mixtură de transporturi în comun și e prima dată când fac o plimbare cu avionul.

Avem noroc din Cluj până în Budapesta pentru că stăm lejer pe locurile din spate ale autocarului, singurele noastre probleme existențiale fiind legate de decolarea avionului pe vremea care, la noi în țară, e destul de ninsoroasă și de cețoasă.

Grijile se vaporizează în momentul în care ne apropiem de Terminalul 1 al aeroportului din Budapesta și avem vizibilitate maximă asupra avioanelor care aterizează și decolează într-o frenezie.

Decolarea îmi provoacă sentimentul de „golire” la nivelul picioarelor iar în rest îmi mai aduc aminte doar de virajele la dreapta imediat după înălțare și înainte de aterizare, luminile orașelor prin hublou, urechile mele care încercau să țină pas cu diferențele de presiune și câteva momente cu mici turbulențe în care tot avionul se scutura ușor din încheieturi.

Bucata Geneva-Lausanne o străbatem cu trenul iar aici chiar nu prea e nimic deosebit de povestit înafară de faptul că totul decurge conform planului.

Lausanne (28-30 decembrie 2010)

Următoarele două-trei zile îmi prind de minune să mă refac după toate oboselile acumulate, să fac pregătirile pentru week-end-ul care se apropie și ca să mă mai plimb puțin prin oraș pentru a-mi aminti pe unde am mai fost în urmă cu 10 luni (vezi articolul „Puțin aer de Lausanne”).

Orașul e plin de zăpadă iar vremea e destul de mohorâtă însă chiar și așa reușesc să prind câteva ipostaze interesante:

Catedrala Notre-Dame de Lausanne flancată în spate de „fantoma” clădirii principale a CHUV (Centre Hospitalier Universitaire Vaudois):

Nava piraților uitată undeva pe cheile portului Ouchy:

Și cam așa se încheie primele trei zile de ședere.

Villars-Gryon (31 decembrie 2010)

Următoarea zi ne decompensăm pe pârtiile din zona Villars-Gryon unde vremea ține cu noi:

Iar pozele sunt psihedelice pe alocuri:

Perspectivele asupra munților din împrejurimi sunt extraordinare iar norii nu fac decât să adauge un plus de dramatism întregului peisaj.

Sof cunoaște bine zona pentru că a mai fost pe aici la schi așa că își intră bine în pielea de ghid arătându-mi toate dedesubturile zonei iar eu o recompensez cu o fotografie pe Roc d’Orsay (2000 m):

C

Și chiar la prima urcare cu telescaunul pe Roc d’Orsay mă pune necuratul să fiu atât de relaxat în momentul în care trebuie să debarcăm încât uit să fiu atent la schiurile mele. Telegrafic, următoarea scenă ar suna cam așa:

Prins schiul drept între platformă și telescaun. Stop. Tras de mine telescaunul. Stop. Speriat ca dracu’. Stop. Cedat într-un final legătura schiului. Stop. Împrăștiat pe jos. Stop. Agățat și pe alți nenorociți de pe telescaun. Stop. Ferit capul de telescaun că altfel lovit la meclă. Stop. Stop. Stop. Oprit într-un final telescaunul. Bine că Stop. Altfel Poc. Adunat de pe jos. Stop. Întrebat la mine supraveghetorul dacă OK. Stop. Zis că bine la mine OK. Stop. Cerut scuze la mine supraveghetorul. Stop. Băgat apoi capul în zăpadă de rușine. Stop.

Cam așa s-a petrecut primul incident de felul ăsta. A mai fost apoi încă unul la Gornergrat însă de data aceea a fost la urcare în telescaun și nu a mai fost chiar atât de dramatic. Cu toate astea și atunci a trebuit oprit telescaunul ca să mă pot proțăpi și eu în el. Doamne-Ajută! Bine că n-a fost nimic grav și că în afară de o sperietură mai zdravănă n-am rămas cu nici o sechelă.

Am schiat apoi atât de mult în ziua respectivă încât seara, deși era ajunul Anului Nou pe la 10-11 seara după un pahar de șampanie am fraternizat instant cu somnul ca să ne putem trezi direct în noul an fără tămbălău și proaspăt pregătiți de:

Morgins-Champoussin (1 ianuarie 2011)

Este locația numărul 2 pe care ne-am hotărât să o cartografiem.

E o idee mai departe decât cea precedentă însă suficient de spațioasă ca să ne încurce puțin la început.

Suntem practic pe cealaltă parte a văii Ronului vis-a-vis de Villars-Gryon:

Vremea e la fel de frumoasă și de data asta însă lipsesc cu desăvârșire norii:

Iar „Dinții de miază-zi” monopolizează o bună parte din priveliștile locului:

Pârtiile sunt relativ „aerisite” poate și pentru că multă lume încă nu și-a revenit după beția de Anul Nou.

Așa că profităm din plin și descoperim o pârtie extraordinară care pleacă din vârful Aiguille des Champeys și pe care nu ne mai săturăm să o străbatem la vale.

Tot de aici câțiva parapantiști fac decolări:

Pe la 2-3 amiaz o luăm la vale pe versantul opus și nu ne mai oprim până în Morgins unde lăsăm echipamentele închiriate.

Ne grăbim să ajungem la băile termale de la Bains de Lavey unde vrem să ne relaxăm ca niște boieri după zilele astea două de schiat.

Din păcate când ajungem la intrarea în complexul termal avem un mic șoc: o coadă infernală la intrare care îți ia cel puțin o oră-două ca să intri iar ceasul e undeva la 6-7 seara. Așa că ne hotărâm să renunțăm pentru că durează prea mult să intrăm și apoi mai vrem să ne și întoarcem în timp util acasă în Lausanne.

Lausanne (2 ianuarie 2011)

Nu-i nici un bai, urmează o zi de Duminică în care Sof se „relaxează” pe baricade la spital iar eu mă refac pe acasă unde-mi mai spăl câteva boarfe.

Urmează însă cireașa de pe tort care se va întinde pe următoarele două zile:

Zermatt-Gornergrat (3-4 ianuarie 2011)

E cireașa de pe tort pentru că de multă vreme îmi doream să ajung și eu măcar în Zermatt ca să trag cu ochiul la „Muntele Munților”: Matterhorn (4478 m).

Sof mi-o luase de mult timp înainte când vizitase pentru prima dată zona prin primăvara lui 2010 și-mi trimisese atunci un SMS ca să-mi facă în ciudă!

Dintre toți munții „străini” cred că despre Matterhorn știu cele mai multe lucruri: vestita lui creastă Hörnli pe care s-a reușit prima ascensiune a vârfului în anul 1865 dar de care e legată totodată și tragica moarte la coborâre a patru din membrii expediției care au atins atunci vârful, regretatul Alexandru Brăduț Șerban poreclit Cuxi care a urcat pe vârf singur urmând aceeași creastă Hörnli și cum aș putea să uit că timp de aproape 6 ani în facultate am avut lipit pe pereții camerelor în care am locuit mai multe fotografii cu diferite vârfuri din Alpi printre care și una, cea mai frumoasă de altfel și la care țineam cel mai mult, cu vârful Matterhorn fotografiat de undeva din localitatea Zermatt.

Așa că mă gândesc că acum începeți și voi să vă închipuiți cam ce simțeam eu în momentul în care imediat după ce ne-am dat jos din tren în gara din Zermatt mi-am îndreptat instinctiv capul și ochii în direcția lui și am dat peste imaginea asta:

Lui Sof însă îi plăcea să mă streseze:

– Hai mai repede Dane, nu mai tot fotografia la el de aici! Să mergem odată să ne cazăm și să rezolvăm cu schiurile și pe urmă poți să-l fotografiezi cât vrei!

– Numa’ o secundă Sof…

Și prin gând nu-mi trecea altceva decât: „trebuie musai să-l fotografiez acum cât e senin, că poate mai încolo se strică vremea și am pus-o!”

Și uite așa după ce am aflat exact locația hotelului unde ne făcuserăm rezervările ne-am cărămbat repejor pe străzile din Zermatt înspre el. Și la un moment dat când am dat să trecem podul peste Matter Vispa, Sof îmi face semn să mă uit în dreapta mea și-mi zâmbește complice:

– Acum înțelegi de ce am tras atâta de tine ca să nu-l mai tot fotografiezi de acolo de lângă gară?

– Am înțeles, să trăiți… (da’ chiar și așa parcă tot nu mă lăsa inima să plec de acolo fără să-i fac câteva poze).

Aici Sof a fost înțelegătoare și mi-a acordat suficient răgaz să-l fotografiez în lung și-n lat ca să am ce arăta la toată lumea.

După care n-am mai pierdut vremea și ne-am cazat, apoi mi-am închiriat și eu echipamentul de schiat și ne-am aruncat în primul tren spre Observatorul de la Gornergrat:

De aici perspectivele sunt multiple și chiar ai de unde alege. Pentru început Gornergletscher care e cel mai apropiat:

Și în aceeași direcție un ochi de vultur ațintit asupra celor doua cabane Monte Rosa, cea nouă, terminată recent, o minune inginerească (clădirea argintie situată superior în fotografie) și cea veche (așezată mai jos):

Tot de aici de la Gornergrat, perspectiva asupra Matterhornului deși ușor schimbată rămâne totuși interesantă:

Profit în continuare de vremea extraordinar de senină și trec în revistă și Dent Blanche:

Apoi Ober Gabelhorn (4063 m):

Și Weisshorn cu ai lui 4506 m:

Mă mai opresc din când în când pe pârtiile de aici și mai arunc câte o privire cu aparatul la Cervin:

Și uite așa trece această primă zi pe pârtiile de la Gornergrat fotografiind în draci tot ce reușeam să prind în vizor.

A doua zi vremea începea să dea semne de schimbare înspre supărare iar Matterhorn-ul începea să-și bage capul în nori:

Și începe să devină tot mai supărat:

Nu-i nici o problemă, e dreptul lui.

Noi oricum ne-am cam încheiat treaba pe aici și e timpul să o cam șterpelim.

Nu înainte de a face și câteva panorame pe care le-am așezat la loc de cinste în setul de fotografii intitulate Elveția făcute cu ocazia asta și postate ca de obicei pe Flickr.

Din nou Lausanne (5-7 ianuarie 2011)

Suntem obosiți de atâta umblat și schiat așa că miercuri, în 5 ianuarie, ne relaxăm vizitând câteva locuri din Lausanne printre care Parc aux Biches:

Și al său Lac de Sauvabelin:

Apoi vrem să urcăm în Tour de la Chocolatière dar avem ghinionul să fie închis chiar atunci pentru vizitatori:

Nu-i nimic, l-am fotografiat de la baza lui iar pentru panorame mergem un pic mai la vale și ne mulțumim cu ce găsim acolo:

Privim orașul de sus și mai facem câteva fotografii:

Întoarcerea (8 ianuarie 2011)

Întoarcerea înseamnă aceeași mixtură de transporturi în comun reluate în sens invers.

Pe drumul de întoarcere îmi rămâne în minte frustrarea din gara Lausanne că nici un automat de bilete nu-mi acceptă plata cu hârtia aia de 50 de franci elvețieni, așa că sunt nevoit să folosesc cardul din dotare.

Zborul cu avionul e chiar și mai plăcut de data asta pentru că stau la geam și savurez fiecare clipă ascultând muzică de la iPod-ul meu. Pilotul își cere scuze pentru întârzierea de aproape o oră dând vina pe traficul intens pricinuit de sezonul de schi din țara cantoanelor.

Privesc pe hublou cum câștigăm înălțime, mă supăr puțin pentru că avionul virează din nou la dreapta la decolare și nu mai am perspective asupra Alpilor. E senin și se pot observa bine toate formele de relief de la sol. Zburăm lin deasupra nordului Elveției, intrăm apoi deasupra Austriei. Aici e mai multă zăpadă dar și mai mulți munți pe care îi survolăm și la un moment dat pot să jur că trecem exact pe deasupra zonei Zell am See pe care am avut ocazia s-o vizitez în urmă cu câțiva ani.

Pe măsură ce ne apropiem de Ungaria între avion și sol se interpune un strat tot mai gros de nori care la un moment dat obturează de tot vederea asupra solului. Oricum începe să se întunece încet, încet.

La un moment dat zburăm paralel cu un alt avion care se apropie ușor de noi și care se strecoară finuț pe sub noi dinspre stânga spre dreapta.

Apoi simt că începem să coborâm, intrăm în perdeaua de nori iar când ieșim pe sub ea pământul începe să se vadă cu case, drumuri, păduri și alte cele.

De la geamul meu văd foarte bine aripa stângă a avionului și tot ce se întâmplă pe ea în momentele astea: flapsurile sunt coborâte, frânele aerodinamice ridicate, toate indicând manevrele necesare înainte de aterizare.

Aterizarea e lină iar eu sunt fericit că am ajuns în timp util ca să prind legătura spre Cluj.

E noapte iar în microbuzul care mă aduce la Cluj suntem doar 4 călători și șoferul. Stăm toți lăbărțați fiecare pe câte două scaune. Ascult muzică și adorm pe alocuri ajutat de scaunul basculat și de pernuța și protecțiile pentru ochi procurate în Elveția. Mulțumesc Sof pentru pont!

Pentru că stau pe ultimele două scaune din microbuz la fiecare hop sunt aruncat mai mult sau mai puțin în aer însă în rest mă simt extraordinar. Mi-a plăcut în ieșirea asta. Din când în când mă gândesc la posibile idei pentru articolul ce va fi postat pe Blog și mă amuz aproape la fiecare. Am o mie de idei în cap dar parcă nici una nu se leagă în clipele astea.

Până la urmă cred că voi risca și voi face așa cum am mai făcut și în alte dăți: mă voi pune în fața tastaturii și voi începe să scriu. Uneori e singura metodă care funcționează cu adevărat. Ideile încep să vină uneori ca și pofta de mâncare…

Și din când în când mă gândesc cu groază la ce mă așteaptă odată ce voi intra în țară. Începe depresia, fi-r-ar a naibii!

Iar acum că a trecut și depresia am reușit să încropesc și un scurt filmuleț din toată experiența asta:

Vizionare plăcută!